Noaptea care vine

"Vegheaţi dar, pentrucă nu ştiţi când va veni Stăpânul casei;
sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor,
sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să
vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!"
(Marc. 13.35-37).

E o noapte care vine în principiu ca oricare,
Inspre ea priveşte lumea cu destulă îngrijorare!
Despre ea s-au scris poeme, povestiri de bună seamă,
Cum, dinspre mulţimi abundă, un semnal de mare teamă.
Se aude zarvă multă la răspântii printre gloate,
Cum, că în curând apare, Cineva să dea...dreptate.
Să atragă El pe unii iar pe alţii să-i despartă,
După cum şi ei în viaţă, au intrat, sau stat...la Poartă.
El nu poate chiar de-I Bun ca să-i pună la un loc,
Ca şi cum ar fi să ardă, grâul cu neghina-n foc.
N-ar putea El să-i trimită pe acei în totul sfinţi,
Unde mulţi din cei nedrepţi, vor avea scrâşniri din dinţi.

*

Unii spun cu nepăsare că trăiesc cu îndoială,
Din moment ce-i "doar o veste din legendă, neloială"
Nu se-ncred că va străbate prin văzduh precum un fulger,
Şi aşa să-L vadă lumea când pe nori răsun-un înger.
Au respins mereu mesajul cu privire la Răpire,
Acceptând savoarea lumii întinată de orbire.
Au crezut ei că-n Scriptură este dat un set de legi,
Care sunt aşa-ncâlcite de n-ai cum să le dezlegi.

Alţii spun că Îl aşteaptă dintre stele să apară,
Dar aceştia au o viaţă nesfinţită şi precară.
Ei n-au fost deloc în clocot pentru Regele ceresc,
Adunând în jurul lor surogatul pământesc.
N-au dorit de bună-seamă să urmeze cele sfinte,
Savurând plăcerea lumii pentr-o ciorbă rea de linte.
Ascultau mereu Cuvântul ce spunea despre răpire,
Îns-au refuzat credinţa într-o mare despăraţire.
Ei se confundau cu aceia care-L au şi pe Cristos,
Dar că pot trăi dea valma cu tot omul păcătos.
N-au fost gata să se lase de păcate despărţiţi,
Derutaţi de toţi creştinii care n-au fost convertiţi!
Au luat de buni pe alţii ce spuneau că nu contează,
Cum trăieşte omul nostru, după ce se-"ncreştinează"!
Susţineau cu-ncredinţare că e bine doar să crezi,
Căci "oricum" din veşnicie n-ai primit din cer dovezi.
Şi aşa s-au scufundat în orbirea necredinţei,
Declinând să se încreadă în puterea biruinţei.

Dar, sunt în lumea aceasta, copleşită de doctrine,
Milioane de fiinţe cu dovezi că sunt creştine.
Ele, tot resping curentul insuflat de-a lumii şoaptă,
Cum, că Bunul Salvator "nu mai vine niciodată!"
Au luptat mereu din greu dovedind cu precădere,
Ca să fie toţi deodată la răpire şi-nviere.
Au vegheat întotdeauna ca să nu-i cuprindă somnul,
Aştepânt cu-nflăcărare ca din nou să vină Domnul.
Fiindcă n-au ştiut ei ziua când din nou va reveni,
Au fost gata-ntotdeuna ca să-L poată întâlni.


Să veghem în orice clipă căci nu este aşa departe,
Prin a Sa venire, Domnul, lumea-n două cete-mparte.
Una nu s-a străduit ca să fie-atunci răpită,
Pe când cea de-a doua parte-i de Răpire pregătită.
Una nu aşteaptă-odată iminenta Sa sosire,
Pe când cea de-a doua parte este gata de răpire.
Una, parcă este surdă nici nu vrea deloc s-audă,
Din moment ce decadenţa îi mai e o bună rudă!
Cea de-a doua parte este vie, veşnic trează,
Stă în rugă şi-aşteptare, rabdă-ntruna şi veghează...
...Şi chiar dacă, aşteptarea nu ne e plăcut, uşoară,
S-aşteptăm pe Domnu-ntruna căci El vine-a doua oară.
Amin.