Noapte în Gheenă

Ca umbra fioroasă a solului osîndei
Se lasă grea noptarea din zările pustii,
Cu noi torturi să roadă scheletele flămîndei
Mulƫimi de viermi, ori oameni, înmormîntaţi de vii.

S-a dus o zi... ce bine cînd înc-o zi se duce,
Sfîrşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi
Şi vine noaptea, noaptea,
O, de-ar veni sub cruce,
Să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi!

Bacara-i plină, plină... prin gropi şi prin noroaie,
Pe jos, n-au loc, grămadă-s, cu sutele trîntiţi,
Zac unii peste alţii, murdari şi uzi, o claie
De putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi!

De-ţi vine-n gînd o clipă, în pragul adormirii,
Trecuta zi, - te zgudui şi-o izgoneşti avar!
Şi-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii:
Vezi pîini, vezi mese-ntinse
Şi, cînd să mînci, dispar!

Prin sîrme urlă vîntul cu ger şi cu zăpadă,
Vecinul nu mai geme, nici tremură - ciudat!
Toţi sar cînd cade, lespezi, tavanul pe grămadă,
El nici tresare... , doarme adînc, s-a liberat!

Abia cînd se alină infernul gălăgiei,
Abia atunci s-aude cîţi gem şi cum tuşesc,
Te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei,
Sînt oameni? Dar n-au parcă nimica omenesc!

Platonul doar mai mişcă, tîrîndu-şi prin unghere
O umbră uriaşă de schelet străveziu...
Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere
Cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu.

O, Doamne, azi, de-aicea, vezi, nimeni nu mai poate
Spre cer măcar să-şi ‘nalţe nici gîndul cel mai mic!
Coboară-Te-n adîncul acesta Tu şi-i scoate,
Fă totul doar Tu Singur, ei nu mai pot nimic!