Nici eu nu sunt mai bun

Trăind prin lume-aceasta, de multe ori adun
Atâtea scene stranii din marea cea de oameni.
Pe-atâţia din mulţime e-uşor să îi asemeni
Cu oameni fără sens, în suflet tare goi
Sau oameni frământaţi de griji şi de nevoi…
Dar nici eu, Doamne sfinte, nu cred că sunt mai bun.

Trăiesc, dar mi se pare că viaţa la comun
De mine e trăită, nedându-i vreo valoare.
Mă bucur ca şi alţii de ploi, de cer, de soare,
Dar nu sclipesc prea des de pace şi iubire,
Sunt mult prea om mânat de-o pământească fire,
Deşi am o menire: să-ncerc să fiu mai bun.

Iubirea Ta vorbeşte, dar omul e imun,
Chemării Tale sfinte chiar nimeni nu-i răspunde?
Aleargă omenirea, dar cui îi pasă unde?
Îndepărtaţi de Tine, ca oile pierdute,
Tot bâjbâim cumplit pe căi necunoscute
Şi te uităm continuu pe Tine, Tată bun.

Mi-e greu, mi-e tot mai greu, de Tine să mai spun;
Urechi nu sunt s-audă, nici ochi deschişi să vadă.
Cobori, mai bine, Doamne, la oameni în grămadă
Să plângi înduioşat şi să te-nduri de noi,
Din lupi cu fălci de fier să faci umile oi
Şi omului să-i dai un viitor mai bun.