NEASTÂMPĂR

NEASTÂMPĂR

Nu alţii, ci-am văzut chiar eu,
(căci, mie, ştiţi, nimic nu-mi scapă)
Cum coborî peste o apă
Un blând şi tainic curcubeu.

Din apa rece-a vrut să bea.
Dar n-avea apă-n înălţime
De-a coborât din zări sublime
Pe-o aripă de dalbă stea ?

Şi negăsind nici un răspuns,
Am vrut atunci să-l prind de coadă.
Dar am căzut buimac grămadă,
De-o mică piatră m-am străpuns.

Astfel am învăţat de-atunci
Să-mi pun această întrebare:
„De ce să mai privesc în soare
Când pot s-alerg pe-ntinse lunci ?”

Am alergat mereu-mereu
Ca vântul ce stârnea furtuna.
Vânam şi soarele şi luna
Precum cândva un curcubeu.

Târziu de tot am înţeles
Că nu-i în viaţă fericire
De umbli după strălucire
Aidoma unui eres.

Am întâlnit pe-un drum îngust
Pe Cel ce-a coborât în lume
Spre Cer, spre Rai să ne îndrume
Şi vieţii noastre să-i dea gust.

Şi mulţi îi aruncau dispreţ.
Dar El le-aduse aurora
Zâmbind ferice tuturora
Cu gândul cel mai îndrăzneţ:

„Veniţi la Mine toţi acum!”,
Striga eternul Prinţ al vieţii.
„Eu vă dau Astrul dimineţii
Spre cel mai plin de slavă drum!”

De-atunci am priceput deplin
Că Mielul sfânt fără pereche
Născut în lumea noastră veche
E Curcubeul cel divin.