Ne iartă, Domnul nostru!...

De-atâtea ori în mine inima greu plângea
Văzând de câtă fire poporul se umplea...
Nu se umplea de Duhul, nu te simțeai zidit
Ci de la închinare te întorceai mâhnit...
Și-n cât de multe temple lumea deja intrase...
Perdeaua firii falsă, pe-atâția se lăsase...
Mă întrebam cu jale: "-O, oare cum ar fi
Dacă la noapte Domnul pe nouri ar veni?
Câți ar pleca spre ceruri, câți ar fi mântuiți?
Câți din cei de pe bancă ar fi de El răpiți?
Puțini! O știu prea bine! Puțini! îmi răspundeam...
Venea Cuvânt prin Duhul, ce multe auzeam
Că nu-i gata Mireasa pentru Mirele Sfânt,
Că mulți jos ar rămâne în jale, pe pământ!
Dar cine să asculte? Puțini mai luminau,
Candelele în noapte, abia mai pâlpâiau!
Iar azi? O, scumpe Mire ce mult Îți mulțumesc,
Că ai turnat din ceruri iar, Harul Tău ceresc!
Ne-ai dat încă o șansă că să ne pregătim,
Să ne umplem de Tine, de Duhul Tău divin!
E vreme de urgie? E vreme de-ncercare?
O, nu, ci dimpotrivă de Har și de-ndurare!
Că ne-ai deschis iar ochii, așa de-adânc dormeam,
Visam numai gunoaie, demult nu mai vegheam!
Dar azi cu mulțumire ne închinăm smeriți
Că ne-ai mai dat o șansă spre-a fi la cer răpiți!
Va fi criză în lume și mare tulburare?
O, pentru noi va fi doar o binecuvântare!
În sac și în cenușă ar trebui să stăm
Precum cei din Ninive toți să Te implorăm,
Să ierți purtarea noastră greșită ce-am avut,
Si-abia apoi, la urmă, pentru viață-n trup!
Ne iartă Domnul nostru, mai lasă Duhul Sfânt
În vremea de pe urmă ce vine galopând!
În mijlocul urgiei, fă pentru noi o oază
De pace și credință, ce-n candelă veghează!
Ca pe la miezul nopții când Tu vei reveni,
Să nu lipsească nimeni, dintre ai Tăi copii!