MUNŢII TĂI

MUNŢII TĂI

Spre munţii Tăi mă-ndrept, Părinte,
cu dorul inimii din piept,
să prindă aripi, noi cuvinte,
în zborul cel mai înţelept.

În munţii Tăi, respir tăria,
ce-mi umple sufletul de Rai.
Şi-acolo cântă bucuria
cea liberă de-al lumii vai.

La munţii Tăi de frumuseţe
şi de grandoare vin mereu:
şi cei cu frunţile semeţe,
şi cei smeriţi ca un plebeu.

De munţii Tăi mă prinde dorul,
pe care nu-l pot stăvili
şi, iată-mă, sunt călătorul
spre ei în fiecare zi.

Dar cum să urc spre-nalte creste
din munţii Tăi ascunşi în nori ?
Doar Tu îmi dai puteri celeste,
să-nfrunt ai oboselii zori.

Nu mi-e uşoară-ascensiunea
spre culmi ce curg din Duhul Sfânt.
Dar Tu mi-ascultă rugăciunea,
ce-o-nalţ de-aici de pe pământ.

Adesea cad ca ucenicii
cei adormiţi în noaptea grea,
învins de-aceleaşi negre vicii,
ce se ascund în viaţa mea.

Eliberează-mă, Părinte,
să urc mai sus pe munţii Tăi,
uitând ce-am fost mai înainte,
lăsând în urmă pe cei răi.

Şi când mă cotropeşte teama
că voi cădea de sus în hău,
o, fă-mă să iau bine seama,
Părinte bun, la glasul Tău!

În munţii Tăi, cu altă faţă,
cu noi puteri ce li s-au dat,
vor întâlni Eterna Viaţă,
cei ce spre Tine au urcat.

O, fă să fie-n cer cu Tine,
acolo Sus şi toţi ai mei,
când vom urca spre zări senine
în zboruri dulci de porumbei!

Spre munţii Tăi de măreţie
se-ndreaptă cântul meu voios
şi strig: - "Părinte, slavă Ţie
că Harul Tău din Iad m-a scos!"

Trimite-mi norul revederii
cu toţi cei dragi ce Te-au iubit
în sfânta zi a Învierii,
cu bucurii fără sfârşit!