Molima stranie

Și nu-i de-ajuns că molima ucide,
Și nu-i de-ajuns că-și plimbă-n soare dricul,
Nu, nu-i destul că seamănă... nimicul,
Dar trena ei de vrajbă ne divide!

Se moare? - întrebăm- sau, nu se moare?
Și dacă „da”, câți mor? Și cum? Și unde?
Și cum lumina pare că se-ascunde,
Ne dăm în cap cu semne de-ntrebare.

Purtând în suflet și-ndoieli și groază,
Ne plângem morții și-așteptăm răspunsuri,
Dar, printre-atâtea alte neajunsuri,
Durerea noastră se... politizează!

În pieptul ars, o boală ne sufocă
Și căutăm cu-nfrigurare leacul;
Rămâne, însă, peste tot, „caimacul”:
Minciuna, taina, starea echivocă.

Deschide, Doamne, -a harului fereastră
Și toarnă peste oameni vindecare,
Dar să-țeleagă bine fiecare
Că pacea lumii este treaba noastră,

Că vom scăpa de intrigi și minciună
Făcând să crească dragostea de semeni,
Că nu ciocniri cu scânteieri de cremeni
Ne duc spre-o lume... cu ceva mai bună.

Va trece molima, cum se duc toate,
Să nu lăsăm să crească învrăjbirea,
Căci numai cultivând din plin iubirea
O vom trăi și în eternitate!

Neunkirchen, 3 august 2020