Mintea cea mai de pe urmă

Mintea cea mai de pe urmă
A românului s-o ceri.
Și-atunci vei vedea minunea,
Că în ea e-nțelepciunea
Multor lupte și-ncercări,
Izvor de multe mângâieri.

De-ar avea-o fiecare
Încă de la început,
Doamne, câte nu le-ar face
De s-ar mai putea desface,
Altfel de cum le-a făcut,
Că n-a știut la început.

Cel cu minte-i cât o sută
Din acei cu mai puțină.
Și când stă, și când ajută,
Că are înțelepciune multă.
Ceilalți stau pe-o colină
Și-o așteaptă ca să vină.

Vai de cel ce nu-nțelege,
De-ți scoți sufletul vorbind.
Că la mintea lui săracă,
Nu găsești nimic să-i placă.
Două vorbe nu se prind,
Toate le ignoră, râzând.

Fericit acela care
Dintr-o vorbă a-nțeles.
Mintea lui e minte trează,
Dar nu se crede om cu vază.
Drumul lui e drum ales,
Cei cu minte au acces.
Amin.
(Miercuri, 11 noiembrie 2020)