Micuţa roabă credincioasă

Micuţa roaba credincioasă
2 Împăraţi 5:1-14

Cândva,-împăratul sirian
L-avea amic pe Naaman,
Un mare general de-armată
Ce-i conducea armata toată.

Era foarte apreciat,
Că multe lupte-a câştigat.
Chiar pacea ce se instalase,
Lui Naaman se datorase.

Era viteaz şi curajos.
Dar ce folos? Era lepros.
Şi boala asta-l ruinase,
Că orişicât de mult umblase

Prin ţări străine, prin cetăţi,
Deşi îi întreba pe toţi
Şi pe bogat şi pe sărac,
El n-a aflat de niciun leac.

Dar cel mai tare îl durea
Că niciodată nu putea
Să se apropie de casă,
Ori de nevasta cea frumoasă

Care aşa mult îl iubea.
"O, Doamne, cât voi mai putea
Singur să fiu, să stau departe
Când inima în mine arde

De dorul şi de dragul ei?"
Asa-şi zicea, de la evrei
Când se-ntorcea cu oastea lui.
Şi pe tot lungul drumului

S-a tot gândit la viaţa-i tristă
Şi tot spera că mai există
Vre-un leac secret, să-l facă bine.
Şi tot aşa, gândind la sine

Şi la draga soţie-a lui,
În spatele alaiului
Îşi aminti un dar că are.
Cât se va bucura de tare

Soţia lui, când va vedea
Ce i-a adus! Din lupta grea
Se-ntorc cu toţi biruitori.
Şi cum făcuse-adeseori,

Îi aducea şi de-astă dată
Un dar. Era o mică fată
Pe care o luase roabă
De la evrei. Şi el se-ntreabă

Cum de nu ţipă, nu se zbate
Aşa, ca toate celelalte?
Ea doar se roagă-ncet şi plânge.
Veşmântul lângă ea şi-l strânge

Şi merge singură, pe jos.
Şi e aşa copil frumos!
Asa-şi dorise el o fată...
Şi iarăşi se-ntristă de-odată.

"Oh, Doamne, oare va putea
Să aibă el aşa ceva?"
El ştie că nu se mai poate...
Chiar şi soţiei, de departe

Îi povesteşte ce-a făcut,
Pe unde-a fost, ce-a mai văzut...
Faţa şi-o ţine-acoperită.
Cât şi-ar dori, măcar o clipă

S-o strângă-n braţe! Dar nu vrea
S-o-mbolnavească şi pe ea!
...Dar, n-are rost să se-ntristeze.
El trebuie s-o protejeze!

Tot legănându-se în şa
Şi cugetând la viaţa sa,
Se-apropia încet de casă.
Intră-n clădirea cea retrasă,

Unde el singur locuia.
Of! Chiar şi asta îl durea
Şi-l chinuia atât de tare!
El, general, om aşa mare,

Să stea singur şi părăsit!
Că nimeni n-ar fi îndrăznit
Să vină, nici chiar să-i slujească.
Şi nici mâncare să-i gătească

N-ar fi putut, în niciun fel
De n-ar fi fost, la fel ca el,
Bolnav de-aceeaşi boală cruntă
Un slujitor, care-l ascultă

Şi îi slujeşte ne-ncetat.
Doar el îi este devotat.
Acum, l-a trimis cu solie
Pentru iubita lui soţie

Căci vrea să afle despre ea
Cum s-a simţit în lipsa sa.
Şi vrea să ştie mai degrabă
De i-a plăcut micuţa roabă

Ce i-a adus-o din Iudeea.
Şi aşteptând, zări femeia
Care-i aducea veşti de-acasă.
Era atât de bucuroasă

Şi-i făcea semne mari, cu mâna
Să vină iute, că stăpâna
Avea să-i dea o veste mare.
O şi zări; Iat-o, c-apare

Pe malul celălalt de lac.
"O, Doamne, cât de mult o plac!
Merge atât de graţioasă
Şi s-a făcut şi mai frumoasă!

Ah, cât de fericit aş fi
Dacă nu ne-ar mai despărţi
Apa aceasta blestemată!
Aş trece-o-înnot...Dar niciodată

În lac nu voi mai înota;
Ar fi-n pericol draga mea!
Voi sta în veci pe malul ăsta,
Să nu-mi îmbolnăveasc nevasta!"

Aşa gândind, merse grăbit
Pe mal, şi-acolo s-a oprit.
Soţia lui, nerăbdătoare,
Strigă la el în gura mare

Spunând că boala lui cea rea,
Iată, se poate vindeca!
Micuţa roabă credincioasă
Ce i-a trimis-o el acasă,

I-a spus cum că în ţara ei
Este proorocul Elisei.
Se zice că a vindecat
Pe mulţi, ba chiar a înviat

Pe-un băieţel, care-a murit!
El o să poată, negreşit,
Să îi dea şi lui vindecare.
Să meargă deci, să ia scrisoare

De la-împărat, că-i e amic,
Să nu-ntârzie niciun pic,
Ci să plece-n Samaria,
Unde acel prooroc trăia.

Şi Naaman a amuţit
Când marea veste-a auzit.
N-ar fi crezut, de nu-şi vedea
Soţia, cum se bucura.

Şi cât era ea de convinsă!
Că apa, cât era de-ntinsă,
Dispăru parcă dintre ei!
Şi el vedea doar ochii ei

Cum străluceau de bucurie.
"Dacă tu zici, aşa să fie!"
Şi Naaman plecă degrabă
Luând o caravană-ntreagă

Cu bogăţii: aur, argint,
Dar şi multe haine de schimb
Să le dea-n dar proorocului
Ca să-l scape de boala lui.

Şi împăratul sirian
A scris celui samaritean:
"Pe generalul meu cel brav
Eu ţi-l trimit, că-i grav bolnav

Să-i vindeci lepra de pe el,
C-am auzit că-n Israel
Aveţi prooroci vindecători.
Şi dacă tu nu vrei să mori

Cu toţi proorocii care-i ai,
Îţi zic: astăzi porunci să dai
Să-l vindecaţi!" "Oare sunt eu
Puternic, cum e Dumnezeu?"

Zise-împăratul supărat
Şi hainele şi-a sfâşiat.
"Desigur, se leagă de noi,
Doar ca să-nceapă alt război!"

Dar Elisei trimise veste
La împărat, zicând că este
Un Dumnezeu mare şi sfânt,
Stăpân pe cer şi pe pământ

Şi-acesta poate vindeca.
Deci să-l trimită, dacă vrea,
Pe Naaman, la el acasă.
Aşa făcu. Ceata aleasă

Cu carul şi cu caii lui,
Opri-n poarta proorocului.
Acesta, sluga şi-a trimis
Şi generalului i-a zis

(Fără să-i ia măcar un ban)
Să meargă până la Iordan.
De şapte ori dac-o intra
În apa lui, s-o vindeca.

Dar Naaman s-a supărat
Şi n-a crezut. El a plecat.
Dar slujitoru-i devotat
S-a dus la el şi l-a-ndemnat

Să facă tot ce i s-a spus.
Şi Naaman atunci s-a dus.
De şapte ori s-a cufundat
În apă, şi s-a vindecat!

Ieşi din apă sănătos.
Parcă visa un vis frumos!
Nici nu-i venea măcar a crede
Că-i adevăr, ceea ce vede.

S-a-ntors acasă bucuros
Şi-a devenit om credincios
Acestui mare Dumnezeu
Ce l-a scăpat de chinul său.

A fost atât de fericit!
Mi-nchipui: nici nu s-a oprit
La malul lacului! Călare
Intră, şi-apoi, în apa mare

A chiuit şi a strigat!
Ca un copil s-a bucurat.
În fericirea lui cea mare,
Nu mai gândea nici ce grad are!

Soţia lui l-a-ntâmpinat
Şi-au plâns, şi s-au îmbrăţişat
Şi nimeni n-ar putea să spună
Ce bine le era-mpreună!

Micuţa roabă credincioasă
S-a reîntors , la ea acasă,
La neamul şi poporul ei.
Noi, azi, citind povestea ei,

Slavă îi dăm lui Dumnezeu
Căci minunat e planul Său!
El, slujitori îşi poate face
Şi din copii. Nimic nu tace

Din tot ce Domnul a creat
În chip aşa de minunat.
Când Domnul vrea să poruncească,
Şi pietrele pot să vorbească!

Dar tu, creştine, poţi să taci
Şi poţi, nimica să nu faci
Când nu un om, ci lumea-ntreagă
Ca să se vindece aleargă

Numai la falşi vindecători?
Repetă-le, de mii de ori,
Că poate să dea vindecare
Doar Dumnezeu, cel sfânt şi tare

Şi că de boala cea mai grea,
Hristos doar, poate vindeca!
El a murit pentru păcate
Ca să scăpăm cu toţi de moarte.