Mi-e dor de satul meu natal

Mi-e dor de satul meu natal

Mi-e dor de satul meu natal,
Mi-e dor de uliţa copilăriei,
Acolo, unde-n anii frăgeziei
Crescut-am ca unda-n aval,
'N-al apei murmur de cristal.

Mi-e dor de Călmăţuiul meu
Ce îl priveam cu gând haihui
Sus, din dealul Dorobanţului,
Şi lacrimile-mi şterg cu greu,
Căci ele-mi curg instantaneu.

Mi-e dor de lacul numit ''Vad"
Pe unde păsări migratoare
Când ţeperigul era-n floare,
Se bucurau, de-aşa răsad -
Un stufăriş, şi dens şi cald.

Acolo, cuibuleţele-şi făceau
Şi-n linişte toate împreună
Convieţuiau prin voia bună,
Şi astfel puii, şi-i creşteau
Până venea clipa de zburau.

Copii eram, dar cercetarea
Ce zi de zi, o-ntreprindeam,
S-oprea în clipa când aflam
Nuferii albi stârnind mirarea,
Ce "Vadului", dau căutarea.

Şi-i adunam, cu lungi codiţe
De-un maroniu încântător...
Ce le-mpleteam atenţi, uşor,
Cu mândre flori de romaniţe
Spre-a le purta ca coroniţe.

Şi-atât de mult mă bucuram
În Călmăţuiul meu cel drag,
Când seara pe al casei prag
Pentru odihnă încet călcam
Şi-obosit masa, o-aşteptam!

Mi-e dor de satul meu natal,
Mi-e dor de locuri anumite...
De pârâiaşele... lui liniştite,
Cu străvezii ape de cristal
Ce-n jur făcuta-mi-au portal.

Mi-e dor de bălţile "măluşului"
Ce-n zilele prea călduroase
Ne-mbăiam în apele argiloase,
Din cauza mare-a zădufului
Oprindu-ne la umbra stufului.

Şi ce n-aş da, ca înc-o dată
Copil să fiu, şi griji să n-am,
Ci doar al florilor... balsam -
Să îmi cuprindă viaţa toată,
De Domnul în har, luminată!

Flavius Laurian Duverna
22 aprilie 2016