MI-E DOR DE-ACELE CLIPE

Aş vrea sa-Mi oglindesc în tine chipul,
şi ca într-o oglindă să-Mi văd faţa.
Mi-e dor de-acele clipe minunate
plimbându-ne-n grădină, dimineaţa:
tu ochii-ţi ridicai plin de mirare
şi de uimire-adâncă-erai cuprins,
când Eu din înălţimile celeste
o mâna către tine am întins.

Ţi-am pus întreg pământul la picioare
şi ţi l-am dat în stăpânire, ţie
şi ca să-ţi împlinesc desavârşirea,
din coasta ta ţi-am dăruit soţie.
Te-am pus stăpân pe tot ce e suflare,
ţi-am dat putere peste-orice făptură,
dar tu ai vrut mai multe a cunoaşte,
n-ai vrut numai iubire, ci şi ură.
Ai vrut să ştii ce-nseamnă suferinţa,
ai vrut să guşti din cupa cea amară,
nu iţi era destulă bucuria,
ci ai voit să ştii şi de ocară.
Ţi-am pus viaţa şi moartea înainte.
Cu drag te-am îndemnat :"Alege viaţa
şi vom putea în veci să ne petrecem
pe-alee în grădină, dimineaţa."
Ţi-am pus în palmă binecuvântarea,
dar tu ai vrut blestemul să-l alegi
şi ce ai semănat într-o clipită,
o veşnicie-ntreagă să culegi.

Mi-e dor de-acele clipe minunate.
Mi-e dor să le petrecem împreună.
Îmi pregătisem slava pentru tine
şi stelele ţi-am împletit cunună.
Dar tu ai vrut să ştii cum e noroiul
şi te-ai lăsat de şarpe ispitit,
iar sufletu-ţi curat şi fără pată,
la moarte-a fost îndată osândit.
N-ai înţeles ce plată te aşteaptă,
căci trupul tău nu cunoştea povara,
iar fruntea ta scăldată de sudoare,
plecată, îşi purta cu greu ocara.

Mi-e dor sa fim din nou pe drum, alături,
să ne petrecem ziua împreună.
Iau cerul şi pământul azi ca martori
şi toate impotrivă-ţi au să spună:
"Liber ai fost de orişice poruncă
şi ai putut cu voia a alege."
Dar tu ai vrut ca să cunoşti şi răul
şi să înveţi din el o altă lege.
O lege care îşi întinde laţul
şi tot mai strâns îţi lănţuie grumazul,
cu ghiara ei de fiară-ntunecată
tot mai adânc îţi sfâşie obrazul.
Păcatul, azi te roade ca un vierme,
eşti sfărâmat de-o moară de ispite;
şi tot mai jos, tot mai adânc în noapte
se prabuşesc speranţele rănite.
Eu te privesc cu-n geamăt de durere.
Mi-e greu să-ţi văd fiinţa destrămată,
A mai rămas un pumn de cioburi sparte,
din tot ce-ar fi putut să fie-odată.

Mi-e dor de-acele clipe minunate
când tu erai cununa Mea de slavă,
dar cupa de nectar ce-aveai în mână,
tu ai schimbat-o-n una cu otravă.
Sunt trist, când te privesc în depărtare,
desfigurat de răul ce te scurmă;
tot mai adânc păcatul te pătrunde
şi nu-ndrăzneşti ca să priveşti în urmă.

Dar tu nu ştii că dragostea din Mine
făcută-i să dureze-o veşnicie
şi ce-am mai drag, Eu voi jertfi ca plată,
voind să te răscumpăr din robie.
Pe Fiul Meu, ce-i singurul născut,
Lumina vieţii Mele-o pun pe cruce,
ca trupul Său în cuie răstignit
să te aducă azi la o răscruce.
Din nou eşti pus s-alegi. O nouă şansă
ţi-am oferit: e darul fără plată
ce poti să îl primeşti, dacă alegi
să ai din nou o inimă curată.
Pe Fiul Meu, Isus, din veşnicie
L-am coborât, la Mine să te-aducă;
ca să găsească tot ce se pierduse,
să nu mai fi un ciob dintr-o ulucă,
să nu mai fi grăunte-n praful lumii,
ci Fiu de Dumnezeu în nemurire,
să te dezbraci de ură şi-ntuneric
ca să devii lumină şi iubire!

O, vino iar in braţul meu, copile,
să ne plimbăm în roua dimineţii,
îngerii să ne cânte sus în slavă,
iar pe pământ, în versuri, toţi poeţii!
Mi-e dor! Mi-e dor de tine!