Mi-a-duc aminte...

Mi-a-duc aminte...

Mi-a-duc aminte iar de tatăl meu,
Cum se ruga stăruitor la Dumnezeu,
Pentru pâinea cea de fiecare zi
Ce trebuia s-o de-a cu bucurie la copii.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
De zilele fără de soare când îi era mai greu,
Când mâinile lui mari şi obosite,
Le ridica spre cer să fie auzite.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Când mă-nvăţa cu grijă să nu fiu ateu,
Să nu uit niciodată de casa părintească,
Pe care a zidit-o singur, fără să cârtească.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Când dis-de dimineaţă lucra la câmp din greu,
S-adune pâine bună pentru toţi din casa lui,
Pe care îi primise ca dar al Domnului.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Cum ne chema la masă să prânzim mereu,
Cu linguri mari şi străchini smălţuite
Ce le umplea cu dragostea-i fierbinte.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Când eu bolnav în pat gemeam din greu,
El lângă mine sta şi mă privea îngrijorat,
Rugându-se fierbinte să fiu eu vindecat.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
De locul lui în adunarea ce-o iubea mereu,
Şi niciodată nu lipsea de la-nchinare,
Ştiind să preţuiască zilele de sărbătoare.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Cum ne povestea de zilele când era'n tranşeu,
Cum Dumnezeu în marea Sa-ndurare,
La scăpat de moarte şi pierzare.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Când la portiţă m-a-nbrăţişat cu greu,
Lăsându-mă să plec de sub oblăduirea lui,
Încredinţându-mi viaţa numai Domnului.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Când am venit să-i spun de viitorul meu,
Când cineva a apărut în viaţa mea,
Şi binecuvântarea lui doream ca să mi-o dea.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Când sta în faţa sobei cu jăratec şi cu greu,
Ne povestea la toţi de bunătatea Domnului cea mare,
Ce s-a-ndurat de păcătoşii ce-au primit în dar salvare.

Mi-aduc aminte iar de tatăl meu,
Când durerile din trup îl năpădeau mereu,
Dar el ştia că viaţa pe pământ e scurtă,
Şi aştepta cu bucurie măreaţa sărbătoare de la nuntă,

Când Mirele Isus de mână îl va lua,
Şi-un loc de-odihnă în cer El îi va da,
La toţi ce aicea pe pământ,
Care s-au pocăit şi au crezut în sfântul Său Cuvânt.

Îmi voi aminti mereu de tatăl meu,
Ce într-o zi cu soare a plecat la Dumnezeu,
Dar ne-a lăsat o mărturie cu greu de egalat,
De dragoste şi dăruire demnă de-nvidiat.

Îmi voi aminti mereu de tatăl meu,
Chiar dacă ani au trecut ca şi un zmeu,
Care s-a înălţat spre cer, lăsând în urmă tot ce avea,
Dar cucerind Împărăţia ce mult el şi-o dorea.

Gicu Cotlet, 6/15/2013