Mare, veșnic frământată…

Mare, veșnic frământată…

Marea mea, ca ochii-albaștrii
Unui înger de lumină,
Te frămânți în agonie
Ca un suflet ce suspină….
Vraja ta, ți-o spargi adesea
Într-o stâncă de pe mal,
Ce așteaptă îmbrățișarea
Stropilor, din albul val.

Lumea ta, necunoscută
Sub o boltă veșnic udă,
Sânul tău e plin de taine
Ca un suflet plin de trudă…
Eu în tine văd povestea
Unui călător prin valuri,
Ce se luptă cu mulțimea
De pirați și de balauri.

Ochi de lacrimă lucioasă
Pacea, ce ne-o pui în minte,
Lumea ta, e-un Rai ce-ascunde
Neștiutele morminte…
A ta lume îngropat-au
Oști de Faraoni cu lauri,
Sărăcia minții-mi strigă
Când mă las cuprins de valuri.

Pe-ale tale șoapte-adoarme
Pe un braț de Lună plină,
O scânteie din talazul
Bolții, de lumină plină…
Cântece la țărm se-adună
Ca un gând spre cer când zboară,
Ce-i desprins din cușca minții
Întristat de ce-i afară.

Marea mea, ca ochii-n lacrimi
Strălucind de dor sau moarte,
Îmi ești temnița în care
De pământ mă ții departe…
De pământul meu din țara
Urmelor cu voci străbune,
Unde-n plâns se-apleacă maica
Fără a fi vre-o îngropăciune.

Viorel Balcan 26 septembrie 2014