Mângâiere

Mi-e inima mereu un câmp de luptă
Cu șanțurile-i pline de dureri;
Tranșee parcă se ridică-nalte:
Tot mai înconjurat și fără de puteri.

O rugăciune se înalță-n taină
Ca un opaiț timid și obosit,
Căci prea e grea povara ce mă-mbracă -
Prea mult toate durerile le simt.

Mi-e sufletul un semn de întrebare
Tot mai semeț. Atâtea îndoieli!
Aș vrea să am și liniște și pace,
Dar uneori mă simt fără puteri.

O, Tatăl meu, azi mă întorc la Tine!
Doar Tu m-alini mereu la pieptul Tău.
Tu nu mă judeci, chiar de mă știi bine -
Nu mă condamni, chiar dac-am făcut rău.

Prezența Ta duioasă și aproape
Mă-nvăluie ca într-un cuib călduț.
Mă-ntorc la Tine izgonit de oameni,
Căci mă cunoști și-amarul îmi asculți.

La Tine am găsit Cuvântul Vieții
Și chiar de nu Te-aș înțelege-oricând,
Vreau să rămân la umbra Ta în pace,
Căci fără Tine-s gol pe-acest pământ.