Mai amintește-ne prin frunza care cade!

Mai scrie-o toamnă peste vremi și peste vise
Mai dă-ne, Doamne, dor de veșnicii promise
Mai amintește-ne prin frunza care cade
Că trebuie să lăsăm ce-i vechi fără tăgade

Să facem loc la ce e nou să vină,
Pentru-alte vremi când ramura va fi din nou mai plină
Și să mai luăm răgaz din alergare,
Din murmurul obositor și din sudoare

Să credem c-al Tău gând ne e perfecțiune
Deși ne pierdem aparent din funcțiune
Și mulți și multe ne abandonează lesne
C-o simplă adiere-a vântului ce plesne

Trezește-mi ochii să privesc mai mult de-atât:
De-o ramură ce-i goală și un trunchi urât!
Să cred că Tu ești, Doamne, și în așteptări decise
Și Tu lucrezi 'n-ascuns și-aduci noi stări promise

Și chiar de aparent sunt într-un loc de transformare
Și totul pleacă brusc, le las și... doare
Tu ești și în momentul meu de lungă toamnă
Să mă înveți ca să privesc spre ceea ce înseamnă

Căci Tu ești peste vremile ce aparent sunt decăzute,
Pe care ochii Tăi le vede și-s știute,
Da, Tu vei aduce iarăși vremi de-nviorare
De-o mare, de-o adâncă bucurie și mirare!

Căci Tu ești cel ce ține frunza-n pom și-o crește
Atâta-ntelepciune, Doamne, mă uimește!
Ești Cel care ne țese, dai un rost la toate!
Esti Cel care ne ține, Tu ești Cel ce poate!

3 octombrie 2021