Mă trec fiori

Mă trec fiori privind în jur,
La cei care pretind că urcă,
Spre dealul Golgotei amar,
Însă trăirea le e pierdută.

Ei cred mereu că merg spre țel,
Dar urcușul lor e-alunecare,
Chiar pentru ei și cei din jur,
Și generații viitoare...

M-apasă tare sentimentul,
Că n-am vegheat mai îndeaproape,
Asupra lucrurilor sfinte,
Ce par acuma demodate.

Mă-ntreb, ce vor mai înțelege,
Din mersul nostru-ai noștri copii,
Urma pașilor din vale,
Cum o să îi mai țină vii?

Mi-e greu să cred că într-o zi,
Din pașii ce rămân în vale,
N-o să ne înțeleagă urma,
Pe care am lăsat-o agale.

Nu cumva noi din tot ce Harul,
A rânduit să ne îndrume,
Am mai păstrat numai frânturi,
Și-o pocăința doar de nume?

Mi-e greu să văd cum nepăsarea,
Mândria, faima și averea,
I-au depărtat pe cei mai mulți,
Orbindu-i chiar cu nevegherea.

Nu mă gândesc cu ușurință,
La orice vorbă, și-orice faptă,
Ce le-am făcut făr' judecată,
Lăsând pe haină înc-o pată.

Ci cu rușine-i cer iertare,
Înțelepciune și răbdare,
Și-L rog să ne mai lase vii,
Și-n anu acesta de-ndurare.

Mă rog acum la Cel ce pururi,
Rămâne același neschimbat,
Să ne binecuvânte viața,
Cu traiul cel adevărat.

Să-i fim o mărturie-n lume,
Și miile de neputințe,
Să le preschimbe în putere,
Să stăm de-a pururi în veghere.

Să putem duce mai departe,
Credința vie din vechime,
Așa cum ne-au adus-o sfinții,
Și ne-au predat-o cu iubire.

Amin