Mă întorc acasă

Deschizându-mi la vise o poartă
Pornite din firea umană,
A lumii sirene aduse o şoaptă
Ce aprins-au în Tatăl o rană!

O rană de moarte adâncă
Crestându-i mereu suferinţa,
O suliţă-n pieptul de stâncă,
Răpus-au la Tatăl speranţa!

Atunci când cerut-am averea,
Să plec eu departe de el,
Dorind să-mi descopăr menirea;
Trecând de statura de miel.

Contopit în puhoiul lumesc
Am uitat ce-nvăţasem odată!
Cu cei dragi la locul părintesc,
Uitat-am şi sfatul de Tată.

Cu arginţii, avut-am lansarea
Printre cei care-au fost răzvrătiţi
Cu eii mi-am mâncat eu averea
Cu-acei ce la moarte-s sortiţi

Mi-au luat mai întâi bogăţia
De la Tatăl primită în dar!
Iar în schimb, am primit eu robia
Ajungând dintr-un fiu, un purcar.

Valul lumii atunci m-a lovit
Cu aripi de vultur turbat!
Apoi m-am trezit pribegind
Prietenii toţi m-au lăsat;

Am fost mielul ce-ajunse pe jar;
Vânătorul uşor mă vânase,
Lipsindu-mi puterea de har
Tâlharii de tot mă prădase.

Flămând, într-o lume străină,
Desbrăcat de tot ce aveam!
Mă gândeam, de-aş avea o fărâmă,
Din hrana ce la Tatăl mâncam!

Roşcoveleles doar pentru porci;
Mă întorc de la moarte la viaţă,
Ca slugă să-I fiu pentru veci!
În el, mai există-o speranţă!

Iar tată-l vâzându-l departe
Spre el fericit a pornit!
O masă în cinste îi dete,
Bucuros că a fost regăsit.

Tu acel ce-ai lăsat rugăciunea
Şi casa cerească cu sfinţii,
Să ştii că în lumei minciuna
Şi ea-ţi v-a lua toţi arginţii!

Îţi ia mai întâi bogaţia
Ce Domnul odată ţi-a dat.
Apoi, îţi oferă robia!
Iar duhul va fi ruinat.

Să stai lângă Tatăl mereu
Atunci vei trăi-n siguranţă,
Căci El Te ajută la greu
În El mai există speranţă.

Deci nu asculta sfatul lumii
Nici poftele ei peritoare,
Ci urcă pe scara luminii
În Ţara unde veşnic e soare.

10/22/2008