Mă fură, uneori, trecutul

Mă fură, uneori, trecutul
Cu chemătoarea sa lumină
Şi mintea, biruindu-şi lutul,
Spre-a-nlătura necunoscutul,
Suspină-n dorul ei, suspină...

Şi sufletul, prin ani, aleargă
La ieslea unui prunc, în paie, —
Şi nu pot anii ca să şteargă
Făclia stelei, ce-o să meargă
Cu magii, în bogate straie.

Şi lacrima, din ochi, nu poate
Să micşoreze bucuria
Acelei nopţi, cum nu sunt toate,
Acelei nopţi înmiresmate
În care S-a născut Mesia...

Mă văd alături de părinţii
Plecaţi de-asupra ieslei sfinte,
Şi cânt în noaptea umilinţii
Cu îngerii din cer şi sfinţii,
Cânt jertfa Cerului, fierbinte;

Şi cânt, grămadă cu păstorii
Ce turmele îşi pasc în şoapte,
Cânt biruinţa Aurorii,
Cum la fereşti, colindătorii
Se-aud, cântând, în prag de noapte…

Cânt veacul nou al împăcării,
Cânt Betleemul şi Iubirea!
Salvat din mlaştina pierzării,
Cânt darul sfânt al Îndurării,
Cânt Naşterea şi Mântuirea!

Căci simt şi-n inima-mi cuprinsă
De vraja-aducerii aminte,
O, simt cum licăre, aprinsă,
Aceiaşi stea, mereu nestinsă,
Ca ieri, de-asupra ieslei sfinte...

Şi simt şi văd cum azi, în mine,
Te naşti pe-aceleaşi ude paie —
Şi-aştept, Isuse, în suspine,
Să-mbraci în slăvi de har, depline,
Un suflet cald ca o văpaie!