Mă cheamă linișea-nserării

Mă cheamă linișea-nserării, îmi strigă sufletu-ațipit,
Căldura cerului e-un freamăt, un așternut i-a devenit.

Pătruns de rază de lumină, care vestește-un răsărit,
Îmi este sufletul în seară, sub glasul blând ce-i auzit.

Ce minunată mi-e privirea, nedesparțită este ea,
De locul soarelui din ceruri, acolo-și are-odihna sa.

Și nu aud ce strigă iară, adâncul cel întunecos,
Eu nu-i răspund căci sunt pe stâncă, zidit să fiu doar glorios.

Ma cheamă zâmbetul în taină, eu sufletului să-i vorbesc,
Cu pace sfântă și iubire, cu adevăr să îl hrănesc.

Tăcut mi-ascultă-nștiințarea, sub ploaia frunzelor ce cad,
Căci e sfârșit de vremi și iată, eu lui îi spun cum pot să rabd.

E obosit de neiertare, e obosit dar lui îi spun,
La ușă bate o schimbare, vestește capătul de drum.

Cu el vorbesc de pe fereastră, cu umbra sufletului meu,
Mi-e gura parcă o chemare, strigata ce-i de Dumnezeu.

Îl cheamă dragostea divină, să fie el de ea salvat,
Căci este plin de necredință, un părăsit de mulți uitat.

Dar cunoscut de-o-mparăție, ce minunat ea la găsit,
La dezbrăcat de el și-o haină, plăcută ei... ia dăruit.

Tăcut urmează o lumină, orgoliu său e dezbrăcat,
Căci el cunoaște-o cercetare, sub harul viu nemăsurat.

Nu vă mai fi el niciodată, de vremi un suflet ruginit,
Căci în chemarea înserării, o înviere a găsit.
Amin