Luptam pe-un front cărămiziu

Luptam pe-un front cărămiziu

Luptam pe-un front cărămiziu
Și m-am trezit într-un târziu,
Certându-mă din nou cu-amicul,
Cu care-mi împărțeam nimicul...
Și-n ceartă eram, din câte știu,
Când cel mare, când ăl micul...

Amicul, pentru-a-și umple golul,
Se tot forța să-și joace rolul,
Și deturna impresii largi,
Cu ele, capul să ți-l spargi,
Lovind în zările albastre
Prin praf de vis și fum de astre...

Și-n timp ce așteptam să vină,
Un val de sare și lumină
Peste cumplita lui ruină,
Un soare orb îmi storcea vlaga,
Și-un vânt îmi vântura desaga
Cu-o bucurie genuină...

Pândindu-i pașii spre abis
S-a deșteptat și -eu- din vis
Și-am început să-i dau văzduhul,
Să-și umple bine cu el duhul,
Și-așa, ne-am dus la paradis,
Dar ne-am întors, că-a fost închis.

Eram niciunul amândoi
Dar am aflat abia apoi,
Când ne-am trezit, râzând de noi.
Așa am fost pe-al vieții drum,
Strângeam tăciuni să împrăștii fum,
Îngrămădind în suflet scrum.

Și ce n-am mai făcut, în fine,
Că-așa am fost eu și cu mine
Până într-o zi, când Dumnezeu,
M-a separat puțin de – eu –
Și-am început să văd ce-i bine,
Din tot ce-mi rămăsese rău.

Și astfel, scuturându-mi scrumul
Putut-am clar alege drumul
Ieșirii în sfârșit din hău,
Și peste nori să-mi leapăd fumul
De vanitos și tot ce-i rău,
Simțindu-i Cerului parfumul.

Știind că sunteți diferiți,
Mai iscusiți și mai cuminți,
Mi-am spus povestea mea așa,
Să nu vă plictisesc cumva;
Și-acum, vă rog să o primiți
Pentru-a învăța ceva din ea.

Și-aș vrea să înțelegeți bine,
Că rău ajunge cin` se ține
Pe urma dragului de sine
Și nu renunță ferm la – eu –
Pentru-a-L urma pe Dumnezeu!

02/04/2020*Ioan Hapca
(Zaragoza)