LUNA PLINĂ

LUNA PLINĂ

Luna când e-o lună plină
Într-o noapte-ntunecată
Plânge-n lacrimi de lumină
Pentru-o lume vinovată.

O Biserică-ncercată
Este ca şi Luna plină
Pe cărarea-ntunecată
Unde nu-i nicio lumină.

Nopţii Luna-i dă culoare
Cât timp bolta e senină.
Ea primeşte de la Soare
Şi ne dă în dar lumină.

Într-o lume ce-i străină
De al nostru Soare-Mire
O Biserică deplină
Duce har şi-nsufleţire.

Luna dă tot ce primeşte
Celor ce înoată-n noapte
După cum cel ce iubeşte
Va trăi prin crez şi fapte.

Soarele e sus la Tatăl,
Nu-L putem vedea ca Toma.
Însă, chipul Lunii, iată-l
Luminează-n drum spre Roma.

Într-o noapte ca de smoală,
Ca să vadă trecătorii,
Luna cea mai ideală
Este cea ce-alungă norii.

O Biserică-n lumină
E ca farul pe cărare
Pentru oameni plini de vină
Care pot primi iertare.

Nu vorbim de semilună
Ci de Luna cea deplină
Iar sub ea străjeri se-adună
Pentru-a Cerului lumină.

Nu există semi-soare
În a omului privire,
Nici doimea de-ndurare
Ce ne-aduce mântuire.

Soare e sau ... nu există
Când îi stau nori negri-n cale.
Şi-atunci lumea este tristă
Pe-orice drum, în deal sau vale.

Luna-şi caută prieteni
Plini de harul mângâierii,
Pe când vântul suflă-n cetini
Răspândind parfumul verii.

Cât va fi pe boltă Luna
Luminându-ne-n cărare,
Noi vom şti întotdeauna
Că va fi din nou şi soare.

Zorii vor veni, ştim bine,
Chiar din Cerul cel albastru
Aducând din zări senine
Al iubirii noastre Astru.