Lumină sau Cortină

Mi-e sufletu-ntristat Părinte...
Şi-atât de obosit mă simt,
Şi nu găsesc acum cuvinte
Să-ţi spun ce-n inima-mi fierbinte
Se cuibăreşte neştiind...

Iar viaţa?... Mi-a ajuns rutina
Ce cu sfinţenie-o păzesc.
Dar am lăsat încet cortina
S-acopere puţin lumina --
Că e prea dură... şi orbesc.

În prima zi -- un centimetru
Din lumina am tăiat
Şi m-am gândit că că al Tău metru
N-o să-ţi arate. Şi ca Petru
Credeam că pot sta nentinat.

Şi a trecut o săptămâna
Şi diferenţa am uitat
Dintre lumina cea deplină
Şi centimetrul de cortină.
Iar viaţa -- cursul şi-a urmat.

Îngrijorări la orizont au apărut...
Şi mi-am făcut din nou orarul
Să văd: Ce trebuie făcut?
Din care lucru fac prea mult?
Şi unde trebuie pus hotarul?

Prea multe-n viaţa mea făceam
Şi toate îmi cereau jertfire,
La planul meu mă întorceam...
Decizii grabnic le luam
Fără să-Ţi cer călăuzire.

Şi astfel zi de zi la rând
Am coborât încet cortina:
Să nu-l mai văd pe cel flămând,
Să nu-l mângâi pe cel plângând, --
Prea orbitoare e lumina...

Aşa, în altă zi, din nou
Puţin penumbra am mărit,
Tăind puţin şi din tablou,
Mascând puşin şi din ecou
Încet... lumina-năbuşind.

Dar m-am trezit în întuneric
Cu nici o formă-n jurul meu,
Iar glasul Tău, cândva puternic,
Care suna atunci cucernic,
Abia de-l mai aud şi eu.

Nu pot să văd nimic. Şi-n toate
Doar eul meu îl regăsesc.
Aş vrea să-l văd pe Cel ce poate,
Dar tot ce văd acum -- e noapte
Şi tot ce-ncerc -- nu reuşesc.

O frate drag, când vezi lumina
Ce parc-ar vrea să te orbească,
Tu -- nici să nu atingi cortina,
Că-n ea, mascată, e ruina
Care a-nceput să te pândească.

Iar dacă în lumina mare
Tu prea murdar te vezi acum,
În Dumnezeu e îndurare,
Şi El aduce împăcare...
Dacă îi dai al vieţii scrum.

Lumina are acum menirea
Cărarea ca să-ţi lumineze.
Tu să-ţi îndeplineşti slujirea,
Să laşi rutina ta şi firea
Şi Domnu-n har să te păstreze.