Lîngă Crucea răsturnată

Lîngă Crucea răsturnată
dintr-un sat,
am văzut un Om odată
stînd cu Fața-n Mîini lăsată
şi cu Fruntea întristată
şi plîngea de parcă toată
lumea s-a-necat.

M-am oprit atunci din cale
lîngă El,
lacrimile-I curgeau vale
printre degete în poale,
îți venea să-I plîngi de jale,
Călător sărman pe cale,
Singurel.

Cînd I-am zis să nu mai plîngă,
m-a privit duios,
a pus Fruntea-n Mîna stîngă
şi-a-ncercat din ochi să strîngă
ca şi cum ar vrea sã frîngă
lacrima ce curgea lîngă
cruce jos.

Ochii Lui, ca ceru-albastru
de senini,
povesteau de-un greu dezastru
ce-a-ndurat Acel Sihastru
pogorît din ceru-albastru
sub o umbră de jugastru
prin străini.

Faţa-I era albă toată,
ca de crini,
dar albeața ei curată,
Sîngele-o brăzdase toatã
şi-a Lui Frunte-nsîngerată
Îi era încununată
numa-n spini.

Iar în palme şi-n picioare,
răni de cui...
O, atunci, plin de mirare,
mi-am adus aminte Care
e Străinul din cărare;
cînd mă-ntorc, o, Doamne Mare,
nu-L văzui.

Au trecut de-atunci la vale
anii grei,
spinii şi-au cernut petale
peste locul cel de jale
şi n-au fost pe acea cale,
pe la crucea cea din vale,
paşii mei.

Dar trecînd mereu prin sate
şi prin lunci,
cînd văd crucile uitate,
ani şi ani stînd răsturnate,
mie-mi pare că pe toate
stă Isus plîngînd în coate
ca atunci..