Lată este calea care, duce la pierzare

Lată este calea care, duce la pierzare,
Pe ea cine astăzi calcă negreșit el moare.

Este cea cu haine scumpe, pete care lasă,
Pe o haină care este... haina de mireasă.

Cine are lăcomie pierde mântuirea,
De e gol el de căință, va ști cei pieirea.

Cine astăzi se hrănește, pe culmi din mândrie,
Va fi printre-aceia care cad... din cei o mie.

Cine dragoste nu are, este ca smochinul,
Care este fără roade, pe cale-i străinul.

Cine mila nu o-mbracă, parte el nu are,
De cereasca milă sfântă, nici de îndurare.

Cine viața își iubește, este fără viață,
Calea ce-i de el parcursă, este doar în ceață.

Cine nu poate iertare, ca să dea celui greșit,
Este-n lupta lui cu ura, doar un biruit.

Cine-i fără de suspine, făr-amărăciune,
Este frate cu păgânul, ce-i cuprins de lume.

Cine lacrima n-o știe, este-n rătăcire,
Căci în lacrimi e fiorul, dulce de iubire.

De n-ai parte de zdrobire, pune-ți o-ntrebare,
De nu știi ce-i prigonirea, înspre ce mergi oare?

Calea către cer ce duce, ea nu-i pe petale,
Nu-i pe-o-naltă înălțime, trece ea prin vale.

Este ea cu spini pe frunte, cu o cruce-n spate,
Este cea cu judecată, dar pe nedreptate.

Calea către cer ea trece, prin furtuni și ploaie,
Trece ea și printre valuri, care vin șuvoaie.

De îți este doar ușoară, nu-i un drum spre viață,
Căci spre ea o suferință-ți poate fi povață.

Suferința ce odată, ea a fost văzută,
Pe o cruce... într-o jertfă, ce n-a fost crezută.

Mergi numai pe-ngusta cale, plină de suspine,
Și sub nori poți să ai zile, cu Isus senine.

Nu lăsa sclipirea lumii, să te cucerească,
Să privești mereu spre Țara, cea Dumnezeiască.
Amin