Lasă-ți inima să cânte

Lasă-ți inima să cânte,
Să înălțe ea mereu,
Doar cântări de biruință,
Pentru sfântul Dumnezeu.

Să îi cânte ea întruna,
Laude și osanale,
O cântare-i poate-aduce,
Biruință ei pe cale.

Poate cerul să-l deschidă,
Mâna-ndată să coboare,
Să aducă izbăvire,
Inimii ce-i în cântare.

Poate răul să-l alunge,
O cântare ce-i cântată,
De o inimă ce este-,
'Ntotdeauna ea curată.

Las-o și-n dureri să cânte,
Căci este vindecătoare,
De la Duhul sfânt cântată-n,
Suferință o cantare.

Lasă lacrima să curgă,
Din izvorul nesecat,
Ce-ntr-o rană mai adâncă,
De durere-a fost săpat.

Chiar de curge ea șuvoaie,
Tu pe ea să n-o oprești,
E văzută de Acela,
Ce e Rege-n slăvi cerești.

De se strânge în bărbie,
În burduf ea va ajunge,
Căci Acela ce-o adună,
Te-a spălat cu al Său sânge.

Mâna Lui pe a ta față,
Tu o vei simți mereu,
De te-ncrezi tu în puterea,
Veșnicului Dumnezeu.

Și chiar dacă curge-ntruna,
Vei fi-n ea și bucuros,
Căci prezent e Domnu-n ele,
De le verși pentru Hristos.

Lasă gura ta să strige,
Tot ce inima îi spune,
Să nu-ți fie ție teamă,
De săgețile din lume.

Pe Acel ce scut îți este,
Să-l slăvească ne-âncetat,
Căci suflare gurii tale,
Și un grai Domnul i-a dat.

Ține-o astăzi larg deschisă,
Despre Domnul să vorbească,
De măreața Sa lucrare,
Ea mereu să povestească.

Să n-o lași să stea închisă,
Ci să spună ea mereu,
Cât de minunat e Domnul,
Chiar și într-un timp mai greu.

Ea mereu... mereu să strige,
Doar privind spre cer... de sus,
Este ascultată gura,
Ce-l slăvește pe Isus.

Și cu o cântare nouă,
Ea de El este umplută,
Cu puterea Lui divină,
Chiar de nu este văzută.

Ațintește-ți și privirea,
Doar în sus... și-ncrezătoare,
Ea să fie-ntotdeauna,
Ca s-ajungi tu la izvoare.

La izvoarele din Stânca,
Ce e viață și tărie,
La izvoarele cu apa,
Care vindecă... ce-i vie.

Doar privirea ne-ntreruptă,
Te va duce lângă ele,
Să te-adăpi când uscăciunea,
Va aduce vremuri grele.

N-o lăsa să te aplece,
Coborând înspre pământ,
Ține-o ridicată-ntruna,
Chiar de-i greu azi pe pământ.

Și-al tău pas să-l pui pe urma,
Ce lăsată ea a fost,
De-Mpăratul mântuirii,
Regele Isus Hristos.

Doar ea poate să te ducă,
Unde este azi și El,
Dumnezeul vieții tale,
Cel preasfânt... Emanuel.

Să nu-l lași ca să pășească,
Pe o margine de cale,
Urma ce-a lăsat-o Domnul,
Uneori trece prin vale.

Uneori și prin furtună,
Și prin valul ridicat,
Și tu vei răzbate toate,
De-o urmezi neâncetat.

De o vei urma în viață,
Tu pe ea nu vei putea,
Ca să rătăcești căci urma,
Te va duce-n slava Sa.

Unde astăzi te așteaptă,
Cel care ți-a dăruit,
Acea viață care are,
Veșnic ea un răsărit.

Ca s-ajungi în ea tu lasă,
A ta inimă mereu,
Ca să-i cânte Celui veșnic,
Chiar și când ii este greu.

Ca ea cerul să deschidă,
Ajutorul să coboare,
Inimii ce Lui îi cântă,
Să-i aducă alinare.

Și-acea lacrimă ce vine,
Să se scurgă ce ar vrea,
N-o opri... las-o să curgă,
Pentru—mpărăția Sa.

Căci o lacrimă e cheia,
Porților către Isus,
Este-o rugăciune-n taină,
Ce mereu ajunge sus.

Dar și-a ta privire astăzi,
Pe-acest drum de n-o cobori,
Va vedea o strălucire,
Ce se află după nori.

Va vedea acea lumină,
Care bezna o străbate,
Va vedea Împărăția,
Care nu este departe.

Dar pentru aceste toate,
Lasă-te ca tu să fii,
Azi condus de Dumnezeul,
Celor ce sunt veșnic vii.

De îl lași... în ratacire,
Nu vei fi dus niciodat',
Căci Acel ce te conduce,
Este viu... adevărat.

Este Împăratul lumii,
Viață ce ti-a dăruit,
Este dragoste... e milă,
Lasă-te de El iubit.

Căci a Sa iubire este,
Drumul ce ți l-a deschis,
Către Țara veșnic vie,
Ce se cheamă... Paradis.