La un miez târziu de noapte

La un miez târziu de noapte, friguroasă ce era,
Când pierdută-n deznădejde, inima îmi tremura,
De o teama ce venise, să mă lege ce-ar fi vrut,
A-ncercat mai multă vreme, însă teama... n-a putut.

N-a putut să facă nodul, care răni mi-ar fi adus,
Căci în jurul meu în noapte, era scutul lui Isus,
N-a putut să lege lanțul, chiar de era obosită,
Inima... căci de-o putere, ea mereu era-ntărită.

În acel târziu din noapte, spaima era tulburată,
Căci vroia a mea ființă, o vroia întreagă... toată,
Ridica ea printre stele, praf din viața ce-și scurgea,
Zilele cele mai grele, să le văd în fața mea.

Ca să mă cuprindă spaima, cu sloganele ei mari,
Pe sclipiri ce-s numai pentru, cei ce astăzi sunt hoinari,
Însă n-a putut ea spaima, să-mi ofere-un gust mai bun,
Decât gustul ce-l gustasem, pe al mântuirii drum.

Chiar de îmi pierdeam răbdarea, timp mai scurt teama avea,
Dar n-avea gustul de miere, ca cel lung spre Țara Sa,
Chiar de er-atunci, el timpul, ce trecea atât de greu,
Era timpul lung din noapte, petrecut cu Domnul meu.

N-a putut să-mi stea aproape, teama-n noapte-n ceas târziu,
Lângă mine era Domnul, plin de dragoste... Cel viu,
Radia El o mireasmă, care team-a alungat,
Radia acea iubire, care m-a înfășurat.

Mi-a adus atâta pace, clipe vii ea mi-a adus,
Ca să nu îmi fie teamă, să privesc în noapte-n sus,
Este tot ce eu în viață, mi-am dorit mereu să fiu,
De un Împărat din slavă, azi iubit... în ceas târziu.

Nu mi-e teamă, căci ea teama, lângă mine n-ar putea,
Să rămână nici o clipă, căci din cer Iubirea mea,
A lăsat să curgă-întruna, din iubire... harul sfânt,
Ca să nu îmi fie teamă, cât mai sunt jos pe pământ.