La poala crucii mă proștern

La poala crucii mă proștern, în noaptea cea din viață,
Zăduful mi-a uscat Isus, și lacrima pe față,
De arșiță sunt azi topit, de orișice putere,
Dar și de-un dor aprins mereu, de-o sfântă mângâiere.

Un foc în mine s-a aprins, ce naște o dorință,
Pe brațul sfânt să fie azi, purtat-a mea ființă,
Și gândul meu mult doritor, ajunge uneori,
Când vremea este mult prea grea, el dincolo de nori.

Trudit... un loc ascuns aș vrea, puțin să odihnesc,
Căci pașii grei de printre stânci, ei greu mă obosesc,
Privirea lungă s-o aplec, sub pleoape-ngreunate,
O scurtă vreme aș dori, ca să privesc aproape.

Să îmi aduci un strop de timp, ce zgomot el nu are,
Căci m-a oprit acel ce-i plin, de-atâta-nverșunare,
Răsună lupta-n timpi mereu, niciunde nu găsesc,
O clipă-n care să m-așez, să plâng... să odihnesc.

Eu azi la cruce am venit, aprins dorit de Tine,
Ca mila Ta să o reverși, aș vrea și peste mine,
Din noaptea lungă ca să ies, doresc la o lumină,
Ce-i plină de fiori divini, dar și de Tine plină.

Să plec de-aici nu vreau vre-o dat', să știi... nu voi pleca,
Căci eu în viață ce-mi doresc, sunt toate-n mâna Ta,
Acea putere de a sta, pe stâncă în picioare,
Dar și acea de-a nu cădea, în nici-o strâmtorare.

La cruce jos eu astăzi strig, spre mine să privești,
Și strigătul te rog aprins, să nu îl ocolești,
Să-l stingi cu sângele vărsat, ce-a fost și pentru mine,
Să strige-aprins de bucurii, la cruce către Tine.