La început era Cuvântul

“La început era Cuvântul”, scria de zor Ioan cu pana,
“Şi-acel Cuvânt era cu Domnul, era chiar Dumnezeu”. Osana!

Apostolul scria în grabă în cămăruţa lui săracă
Tot ceea ce prin Duh chiar Domnul îl îndemnase ca să facă.
Era flămând, bolnav şi singur, departe de toţi fraţii lui,
Dar, totuşi, el avea alături pe Duhul Sfânt al Domnului,
Care-i descoperea într-una minunile de la-nceput
Pe care însuşi Creatorul cu mintea Sa le-a conceput.
Atâtea taine ne-nţelese nici chiar de marii cărturari
Se revelau cu-nfiorare, nu unuia din cei mai mari,
Ci unui om smerit şi simplu, un om modest, obişnuit,
Dar unuia pe care Isus atât de mult L-a îndrăgit.
Şi-apoi începe iar a scrie apostolul prin Duhul Sfânt
Despre Acela ce-adusese lumină-ntregului pământ,
Despre Acela ce făcuse prin jertfa Lui de la Calvar
Suprema taină-a mântuirii nu-n vechea Lege, ci prin har.
“În El era întreaga viaţă şi viaţa Lui era lumină
Căruia nici un întuneric nu I-a putut găsi vreo vină,
Căci nu era doar o scânteie, un simplu licăr efemer,
Ci-n ea se concentra esenţa a tot ce-i mai sublim în cer.
El a venit de bunăvoie, din dragoste pentru noi toţi,
Dar L-am primit cu răutate, L-am pus pe cruce, ca pe-un hoţ.
El ne-adusese-n dar iubirea ce I-o dăduse Tatăl Sfânt,
Iar noi I-am pus pe umeri jugul păcatului de pe pământ.
Chiar la ai Săi, spune Cuvântul, El a venit de sus, din cer,
Dar ei nu L-au primit pe Domnul, pe-al mântuirii Mesager.
Însă pe cei ce-n a lor inimi primit-au Solul sfânt de sus
Li s-a dat dreptul să se facă copiii Domnului Isus”.

Plângea Ioan cu lacrimi grele, iar mâna lui cea tremurândă
Trecând-o iar prin barba deasă se odihni pentru-o secundă,
Şi-apoi cu bucurie-n suflet, fidel chiar până la mormânt,
El începu din nou a scrie mesajul Duhului cel Sfânt:

“Isus Hristos, Lumina lumii, Iubirea fără de-nceput,
Păstorul bun ce şi-a dat viaţa pentru murdarul tău trecut,
Al cărui sânge poate şterge şi azi a a tale făr-delegi,
El vrea să îL priveşti în faţă şi jertfa lui s-o înţelegi.
Nu fii nepăsător cu şansa pe care ai primit-o-n dar
Prin suferinţa lui cea cruntă pe lemnul crucii la Calvar.
Nu eşti decât un pumn de ţărnă, în care-ai să te-ntorci curând,
Iar El un Dumnezeu din ceruri, ce-n locul tău, pe lemn murind,
Şi-a dat viaţa Lui divină ca preţ pentru păcatul tău,
Şi tot El azi e-Acel ce cheamă să vii smerit la Tatăl Său.
Nu vezi că harul şi-ndurarea ce le-ai primit prin jertfa Lui
Te-ndeamnă să te-ntorci cu viaţa chiar azi în braţul Domnului?
Nu simţi că-n dragostea Lui mare şi pentru tine a murit?
De ce rămâi şi azi tot singur, străin şi tot nemântuit?
Nu vezi cum zboară anii vieţii, cum clipe dulci aleargă-n zbor?
Întoarce-te cât mai e timpul să fie şi-al tău Salvator!

Aşa sfârşi Ioan chemarea pe care însuşi Dumnezeu
Îl îndemnase să o facă poporului pornit spre rău.
Şi obosit, lăsându-şi pana în călimara-aproape goală,
Îngenunche cu reverenţă şi se rugă cu îndrăzneală
Ca toţi cei ce-or primi Cuvântul, mesajul sfânt de sus din cer,
Să umble-n căile dreptăţii, călăuziţi de-un braţ de fier,
În drumul lor spre noua casă să lumineze ce Isus
Şi-n orice încercări pe cale ei să privească doar în sus.

Sunt mii de ani, sunt secole prin care ecoul sfintei Lui chemări
Mai poate fi-auzit şi astăzi vibrând mereu din depărtări.
Mesajul sfânt şi azi se-ndreaptă cu-acelaşi argument voios
Spre inimi care au nevoie de braţul sfânt al lui Hristos,
Spre inimi triste şi bolnave, spre toţi ce vor să fie-ai Lui,
Spre-acei ce au numele scrise în Cartea Vieţii Mielului.