La glasul Lui se-nchină munții

La glasul Lui se-nchină munții,
Atunci când e-auzit de sus,
Pe ceruri soarele răsare,
Și el îi este Lui supus.

În noapte luna strălucește,
Lucrarea Sa se vede-n ea,
Doar El poate să-i dea putere,
Să strălucească-n noaptea grea.

La glasul Lui se-nchină marea,
Ce-nghite valurile ei,
Când strigă... apele desparte,
Să treacă luptătorii Săi.

Izvor de apă cristalină,
Țâșnește-n mijloc de pustiu,
Căci stânca apelor e Domnul,
E-adevarat... El este viu.

La glasul Lui se-oprește timpul,
Și tot ce este împietrit,
Îl despietrește într-o clipă,
Chiar și pe cel nemulțumit.

El face roua să se-nalțe,
În straja zilelor... în zori,
Sub umbra razelor de soare,
Adăpostește Domnul nori.

Cuprinde El întreg pământul,
Adăpă locul cel uscat,
Un fir de iarbă-l încolțește,
Sub ploaia cerului prea-nalt.

El colorează chiar și-o floare,
Oricât de mica ea ar fi,
La glasul Lui se-nchină toate,
Căci doar El poate stăpâni.

Când e-auzit... furtuna tace,
Ascultă ea de glasul Său,
Căci mai presus de tot ce este,
E numai unul... Dumnezeu.

El este-n toate veselie,
El poate pacea Lui să dea,
Atunci de sus când poruncește,
Oprește orice luptă grea.

În glasul Lui... e primavară,
E cald, e blând, e-alinător,
Sunt ridicați când se aude,
Acei ce obosiți... cobor.

În glasul Lui... e veșnicie,
Cu toții s-ascultăm mereu,
Ce ne vorbește, ce ne-ndeamnă,
Căci viață este-n glasul Său.
Amin