La ceasul pocăinței

La ceasul pocăinței mă cercetez în tot
adâncul vieții mele, și fără părtinire
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniștire.

...N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
și ochii de dorințe n-au biruit ispite...
n-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des și cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari și prefăcuți
lumina cea din mine nu le-a învins trufia,
și n-am luat în seamă dușmanii cei tăcuți
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte
și-azi văd că nu-i nimica de lepădat și nici
nu sunt pe lumea asta păcate prea mărunte.

Nu-n orice timp blândețea smerită m-a-nsoțit,
iertarea și tăcerea n-au fost mereu senine,
adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit
să chem din drum străinul să-l ospătez la mine.

A stat atâta vreme pe ușa mea zăvor
și n-am spălat picioare spre Domnul prăfuite,
n-am dat cu bucurie oricând la cerșetor
prea slobozi mi-au fost câinii prin curțile-ngrădite.

...La ceasul pocăinței mă cercetez în tot
și-mi cer zdrobit iertare plecând greșita frunte,
că toate sunt păcate de moarte câte-mi scot
iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte.