Jocul de-a toamna

Zvâcnește galben toamna prin toți porii
Și-aș vrea cumva, privind-o, s-o provoc,
Să urc pe scenă-n locul ei, să joc,
Când cerul scutură spre sud cocorii.

Îmi intru-n rol și frunze-mi pun la tâmple,
De aur, de aramă și rubin,
Mă-ncalț cu brume și apoi mă-nclin
Spre ceea ce urma-va să se-ntâmple.

Decoru-i greu de-atâta sărbătoare,
Iscând splendori la fiecare pas,
Dar din culise-am auzit un glas:
Unde-i esența toamnei, roditoare?

N-ai niciun coș cu poame lângă tine,
Iar carul cu porumb nu e-n decor;
Ai pus doar ce-ți părea strălucitor,
Văpăi de frunze mângâind retine.

Stop joc! Eu mă întorc la toamna mea,
La amurgirea rânduită mie,
Atent la rod, la sacra bogăție
Pe care eu, iubind, o pun în ea.

Am, Doamne, frunze în culori de vis,
Dar nu-i de-ajuns, vreau ramurile grele
De roade, să mă-nchin apoi cu ele,
Purtând mireasma Ta de nedescris.

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 octombrie, 2023