Izvorul celui care strigă

Izvorul celui care-și strigă,
Durerea-n vremea cea mai grea,
Este Isus... e Stânca vieții,
Vre-o dată el nu va seca.

Despică piatra să țâșnească,
Acele ape ce sunt vii,
El poate umple într-o clipă,
Cu viață vremea din pustii.

Un strigăt plin ce-i de credință,
Va fi întruna mângâiat,
De ploaia harului din ceruri,
Va fi în secetă udat.

Pe lângă el va trece Domnul,
Să stingă focul cel aprins,
Vre-o dată strigătul ce strigă,
Nu poate ca să fie-nvins.

Puterea celui ce slăbește,
E-n toate numai Duhul sfânt,
Atunci spre ceruri când privește,
În alergarea pe pământ.

Celui rănit dă vindecare,
Nu trece El nepăsător,
Pe lângă aripa ce-i frântă,
Care se zbate-n al ei zbor.

Izvor etern de fericire,
E pentru cel ce întristat,
Pământul fără de clipeală,
Privește el neajutorat.

Îi este inim-auzită,
Numai de tronul cel de sus,
Așterne-n ea doar fericire,
Străpunsa mân-a lui Isus.

El este marea izbăvire,
Pentru acel ce a luptat,
Cu arme sfinte el în lupte,
Este de Domnul înzestrat.

Nu seacă nici de bunătate,
Este izvor din veșnicii,
Care-și revarsă îndurarea,
Peste ai Săi iubiți copii.

Mai curge azi, mai curge mâine,
Dar în curând se va opri,
Atunci cu ce noi vom rămâne,
Când revenirea Lui vă fi.

Sa ne-adăpăm cât mai e vreme,
Din harul Său îmbelșugat,
Ce întarește-orice ființă,
Ce-și are strigătu-nălțat.
Amin