Iubitul meu

Iubitul meu
( Cântarea cântărilor, cap. 5)

Era seară, adormisem
Însă inima-mi veghea
Când deodată un glas s-aude
Blând bătând la ușa mea

"O, deschide-mi porumbiţă''
Se-auzea din dosul porții,
"Capul mi-este plin de rouă
M-au udat picurii nopții."

-Mi-am scos haina, I-am răspuns
Cum dar, iarăși să mă-mbrac?
-Mi-am spălat picioarele
Cum să mă ridic din pat?"

Dar iubitul meu atuncea,
Bagă mâna pe zăvor,
Și m-a prins deodată mila
Căci, Îl așteptam cu dor...

Am deschis, dar, vai, plecase
În tăcerea neagră a nopții...
L-am strigat, L-am căutat
Dând ocol apoi, cetății.

Cei care păzeau cetatea,
M-au bătut și M-au rănit,
Mi-au luat chiar și marama,
Păzitorii de pe zid.

De cumva-'L veți întâlni,
Fiice ale Ierusalimului,
Spuneți-I că sunt bolnavă;
Bolnavă de dragostea Lui.

-Ce are dar, iubitul tău
De ne rogi așa fierbinte?
Deosebit cu ce-i de altii ?
Spune-ne, să luăm aminte!

-Iubitul meu e alb și rumen
Din zece mii deosebit,
Cu înfățișarea ca Libanul
Cu cedrii este asemuit.

Mâinile Lui inele de aur-
Îmbrăcate în hrisolit,
Trupul Lui, un chip de Fildeș
Cu safire -tot- acoperit.

Ochii ca doi porumbei
Stând pe margini de izvoare,
Obrajii strat de miresme
Cu saduri mirositoare.

Capul Lui e o cunună
Strălucind, de aur curat,
Iar buzele, niște crini
Ce dau zmirnă neîncetat.

Gura Lui, numai dulceață;
Farmec toată ființa Lui,
Asa e Iubitul meu,
Fiice ale Ierusalimului.

Dinu Ciolte
30-10-2015