Iubirea care iartă

Când sufletul apasă sub greul său păcat,
Și drumul se închide în întuneric lat,
Se-arată peste lume un Soare biruitor,
E crucea Lui Hristos – al vieții Salvator.

Am rătăcit departe, în lanțuri și-n rușine,
Dar brațul Său mă strânge și iar mă cheamă-n sine;
Cu blândul glas de Tată îmi spune că sunt fiu,
Și rana mea se-nchide prin harul Său cel viu.

Pe Golgota iubirea s-a scris cu sânge sfânt,
Acolo se înfrânge al morții rece cânt;
Iertarea curge lină din coasta străpunsă, grea,
Și orice vină piere în jertfa Sa cea rea.

Nici munți, nici ape-adânci nu pot să despartă
Puterea cea divină ce iartă și înalță;
Căci Dumnezeu e dragoste, e viață, e lumini,
Și cheamă păcătoșii la cerul Lui senin.

Din praf și din cădere, din noapte și amar,
El face flori să crească pe-al crucii sfânt hotar;
Și sufletul zdrobit, cu lacrimi și durere,
Primește în schimbare o sfântă mângâiere.

În ochii Lui de Tată nu-i nimeni lepădat,
Nici suflet prea departe, nici dor prea întinat;
Căci dragostea supremă nu judecă, ci spală,
Și din robia morții pe veci ne dezleagă.

O, cântă, inimioară, cântă fără-ncetare,
Despre Hristos cel veșnic și jertfa Lui cea mare!
Că-n brațele iertării găsesc odihnitor,
Un rai de bucurie și-un Tată iubitor.

Și-n ziua când voi trece din lume spre Eden,
Îmi va ieși ’nainte Isus, Prieten bun;
Cu zâmbet de lumină, cu pace și cu har,
Mă va primi acasă, în cerul Său măreț.

A Ta să fie, Doamne, slava-n veci de veci,
Tu, Mielul ce-ai adus iertare pentru treci;
Cu îngeri și cu sfinții, în cor nemărginit,
Îți cânt: „Slăvit ești, Doamne, în veac nebiruit

Amin