Iubire vie dintre stele

Iubire vie dintre stele, în nopțile cele mai grele, Tu ai adus ființei mele, atingerea cu alinare, căci Tu mă vezi ca pe o floare, ai vrut să simt a Ta-ndurare.

Mi-ai dat din zările senine, iubirea slavilor divine, ca să iubesc printre suspine, să nu mă pierd pe căi deșarte, m-ai alipit să-mi fii aproape, de vremea care ne desparte,

Ca să te-aștept doar cu răbdare, chiar dacă valuri sunt pe mare, pustiu-n arșița de soare, să stau privind doar înainte, s-ascult cereștile cuvinte, din dragostea mereu fierbinte.

Rămâne-n urmă larg de mare, eu urc pe raza cea de soare, mi-e soarta doar biruitoare, de Tine-a fost ea hărăzită, de-a Ta privire doar păzită, să trec ușor de-orice ispită.

Amurgul pasul își arată, dar harul Tău nicicând nu seacă, prezența Ta nicicând nu pleacă, în palma Ta îmi porți dorința, ridici durerea... neputința, căci îmi iubești nespus ființa.

Aud cum glasul Tău mă cheamă, izvoarele îmi curg pe geană, iar zboru-mi este ca o până, mă-nalti mai sus de nori... de stele, căci Tu i-ai dat ființei mele, salvarea cea din guri ce-s rele.

Privirea Ta străpunge toate, dă chiar și norii la o parte, aduce zi în miez de noapte, să pot privi eu răsăritul, care deține infinitul, tot el aduce și sfârșitul.

Tu m-ai ales pentru vecie, e cea mai mare bucurie, că am și eu iubirea vie, iubesc acum ca niciodată, mi-e inima înflăcarată, dup-al meu Domn... cerescul Tată.
Amin