Isus biruitorul !

Nori negri se-adună pe ceruri,
Pământul s-a cutremurat;
Fug păsările îngrozite,
Iar soarele s-a-ntunecat.

Pe-o cruce grea, pe-un vârf de munte
Un om în cuie-I ţintuit,
Iar trupul Lui e doar o rană.
E sângerat,... e chinuit!

Tot părul s-a lipit pe frunte
Cu praf şi sânge închegat
Iar pe-a Sa faţă, năduşeala,
Cu lacrimi s-a amestecat.

Şi-această faţă-ndurerată
Pe care viaţa-ncet se stinge,
E-atata de schimonosită,
Că inima în piept ţi-o frânge.

Această faţă, altădată
Atât de dulce... liniştită,
Ce strălucea de-nţelepciune
Şi de iubire nesfârşită,

Şi care se-ntorcea cu milă
Spre cei ce sufereau cumplit:
Spre cei bolnavi, săraci, nevolnici,
Spre orice suflet chinuit

Şi dăruia senina pace
Şi vindecare, bucurie,
E-acuma doar o mască hâdă,
Crispată de-o durere vie.

... Îşi lasă capu-n piept Mesia;
Dar nu se lasă biruit
De chinurile fără margini
Ce oamenii I-au pregatit.

Un singur lucru doar Îl doare:
E râsul lor cel dezmăţat
Şi toate vorbele de-ocară
Cu care este împroşcat.

Căci preoţii cei mai de seamă
Şi trecătorii, plini de foc,
Şi cărturarii, şi soldaţii,
Îi strigă toţi, bătându-şi joc:

" Hei... "ăla"... Tu, ce-ai spus odată
Că Templul ai să-L nimiceşti
Şi în trei zile mari şi late,
Vezi bine, ai să-L rezideşti,

Nu crezi, de ai aşa putere,
C-ai face acuma mult mai bine
Să-ncerci să scapi de toate acestea
Şi să Te mântui chiar pe Tine?"

- "Ha, ha! ... priviţi pe-Acela care
Pe-atâţia zice-a mântuit.
Dar, deh... pe Dânsul nu Se poate,
Că e în cuie ţintuit!"...

- "Priviţi, Acesta e Cristosul,
A lui Israel Impărat!"
- "Să Se coboare de pe cruce
De vrea să-L credem neapărat!"

... Atunci, încet ridică capul
Acel în cuie pironit.
Privirea Lui, atât de blândă
de-obicei, s-a înnăsprit.

Cum? Pentru-această hoardă cruntă,
Pentru-aceşti lupi cu ochii-n sânge
E gata El sa-şi deie viaţa?
Stă şi se roagă, stă şi plânge?

Pentru fiinţele acestea
Atât de crude şi haine
Pe care le-a iubit fierbinte,
Pe care le-a hrănit cu pâine,

Pe care-n clipe de-ncercare
Le-a hrănit, le-a ajutat
Şi-atâtea-nvăţături sublime
Făr-de-ncetare le-a tot dat?

Pentru aceştia coborât-a
Lăsându-şi tronul strălucit,
Ducând un trai de muncă aspră,
De om sărman şi necăjit?

De dragul acestora primit-a
El, Fiul Cerului, Isus
Să ia asupra Sa păcatul,
Întreaga vină de nespus,

Povara grea, murdară, hâdă,
Cu care haina şi-a mânjit
Şi pentru care Însuşi Tatăl
Se pare că L-a părăsit?

Aceasta e recunoştinţa?
Nu-s mulţumiţi că va muri
În locul lor şi-nteaga vină
El singur o va ispăşi?

Ei nu cred! Nu cred nici acum!
El, care atâţia a vindecat:
Pe orbi , pe ciungi, pe surzi, pe gârbovi,
Şi pe leproşi i-a curăţat...

El, care cu cinci pâini odată
Cinci mii de oameni a hrănit
Şi pe mulţi morţi din somnul veşnic
La viaţă iarăşi a trezit!

Nu cred nici azi, deşi la moarte
El mers-a nesilit, tăcut
Şi-a refuzat un tron, comoara,
Să-L facă rege când au vrut.

Ce fel de fiinţe sunt acestea?
Sunt monştrii de nebiruit!
Sunt surzi şi orbi... tari la cerbice
Şi-au inimile de granit.

De câte ori cerut-au semne,
De-atatea ori El le-a făcut,
Ca-n urmă, iar să creadă unul
Ca şi cum nu le-ar fi văzut.

Şi-acuma cer doar ca să-şi râdă,
Crezând că nu va izbuti
Să se coboare de pe cruce,
Şi astfel a le dovedi

Că e Mesia, Salvatorul.
"O, eram rău şi necredincios!"
Ei, da! Îi va asculta şi-acuma,
Veni-va de pe cruce, jos!

Va dovedi că e Trimisul
De Tatăl Cel Ceresc promis;
Că El şi Tatăl cel din ceruri
Sunt Una, precum le-a tot zis.

Şi-atunci să-ncerce să mai râdă!
Vor tremura ca frunza-n vânt!
Cu lacrimi vor cerşi iertare,
Întinşi cu faţa la pământ.

... Şi tocmai când mânia Sfântă
Îl biruieşte în sfârşit,
Şi este gata să coboare,
Aşa precum ei, au voit,

El cade-o clipă-ntr-o răpire
Şi printre veacuri El zăreşte
O omenire-nlăcrimată
Ce înspre Dânsul, trist priveşte.

Sunt copilaşi, femei şi tineri,
Bătrâni şi fete, şi bărbaţi
Ce stau cu braţele întinse,
Făr' de nădejde, întristaţi:

La cine au să se mai ducă?
Şi cine-n lume va putea
Dacă coboară de pe cruce,
De iad a-i mai răscumpăra?

... S-a şters vedenia.
Iar Mesia de dragoste e biruit.
Îşi aminteşte că pe lume
Cu-n scop anume a venit.

Şi-acuma poate rade hoarda
Şi chiar toţi dracii de-ar veni,
El va răbda, şi de pe cruce,
Nimica nu-L va mai clinti!

Cu milă, odată-I mai priveşte,
Strigându-le: "S-a isprăvit!".
Apoi adoarme întru Domnul,
Ştiind hotărât C-A BIRUIT.

Amin