Ispititorul

A venit ispititorul și la noi...
Când eram slabi... când eram goi...
Și ne-a pus în față pietre
Să le transformăm în pâini.
Parcă ne-a legat de mâini...
Că din hrana pieritoare
Ne-am făcut un scop, o țintă;
Am lăsat ispititorul să ne mintă...
Și am mâncat pâinea tristeții,
Pâine seacă și amară,
Iar Cuvântul Vieții Tale
L-am ascuns ca pe-o comoară,
L-am închis... într-o cămară.

A venit ispititorul și la noi...
Când eram singuri în pustie,
Ne-am mirat:
Cuvântul Vieții, cum îl știe...
Ne-a convins să ne luăm zborul,
Singuri și pe aripi proprii,
Ce-s crescute din nimic...
Zburând spre libertate,
Am zburat, dar nu departe;
Am crezut că, cine știe,
Prinși de-un colț de veșnicie,
Vom putea rămâne sus.
Marea lumii bogăție
Și nouă ne-a arătat
Să culegem pietre, paie,
Să zidim din lut uscat
Zidurile întărite și cetățile deșarte...
Ni le-a arătat pe toate.
El, în schimbul închinării,
Dă iubirea lui străină,
Ne oferă zborul liber din lumină.

Pe înălțimi, ispititorul
Spre înalte stări ne-a dus
Să privim de-acolo lumea;
Sus pe streașină ne-a pus...
Și noi, la rândul nostru iar,
Am încercat marele har,
Dar streașina nu ne-a ținut
Și am căzut, o, Doamne, am căzut,
Și ne-am rănit,
Ne-am răzvrătit,
N-am izbândit...
De-atunci se cade încontinuu,
Căci zborul sfânt e numai unul,
Și acela numai Tu îl știi...