Irosiri

Și ce contează azi înfățișarea când alții pier răpuși de suferinți?
Ce mai contează faima și-nălțarea? Noi n-avem un sfârșit mai diferit.
Așa cum trece ceața dimineața, așa pierim. Ne stingem ca un fum.
Și ne-ntrebăm la ce e bună viața, când la sfârșit pe veci ne despărțim?

Ce-i viața fără scop și fără visuri - fără ceva măreț, de neatins?
E doar o irosire și-o durere… Ne naștem și plecăm mereu învinși.
Pe piatra noastră funerară poate vor fi mereu doar laude și flori,
Dar ce folos dacă e-atâta viața și dincolo doar pulbere de nori!

Căci omul e o rază ce se-arată și-i astupată repede de umbre;
E o nefericită rătăcire fara Acel ce-I Calea noastră-n lume.
Cere mereu dreptate în durere și crede doar atunci când poate-obține -
Ar vrea ca Dumnezeul să existe doar ca să-i mearga lui cumva mai bine.

Un răzvrătit și totuși un sărman, pășind prin lume fără destinație –
Trezit în fața gropii-ar da orice – măcar o clipă să se poată-ntoarce.

Risipitori și singuri am rămas fără de Tatăl care să ne-ndrume –
Mereu de rău atâta de atrași și tot mai depărtați mereu de bine.

Azi timpul nu mai e decat un fir și-încă mai credem că atât e totul!
Așa săraci de Dumnezeu murim, doar fiindcă nu vrem să Îi spunem “Tată”.