INVIDIE

INVIDIE

Psalmul 73

Cât de bun e Dumnezeu
pentru omul care
e curat în orice greu
şi în încercare!

Dar era chiar să greşesc,
să-mi lunece paşii
când vedeam cum propăşesc
fericiţi vrăjmaşii.

De nimic nu-s tulburaţi
şi-s plini de grăsime.
Ei doar cu mândria-s fraţi
sus pe înălţime.

N-au parte de suferinţi.
Vorbesc cu-asuprire.
Lăcomesc după arginţi
prin gest şi privire.

Ei vorbesc de sus mereu.
Râd cu multă fală
şi nu ştiu de Dumnezeu.
Inima li-i goală.

Fuge lumea-n jurul lor
grabnic să-i asculte.
Şi zic oameni din popor:
"Ce persoane culte!"

Ditirambic, modern vers
limba lor se ştie.
Cine poate-n Univers
ca şi ei să fie ?

Ei gonesc pe munţi şi văi
cu solii de pace.
Iată cum sunt toţi cei răi:
suflete rapace.

Şi mi-am zis atunci plângând:
- Ce mi-e tot efortul
de-a-mi păstra curat prin gând
fapta mea şi portul ?!

Mâinile-n zadar îmi spăl
cu apă curată
când al necredinţei văl
veşnic mi se-arată.

N-aş putea să fiu ca ei
prin vorbiri alese.
Eu nu urlu printre lei
ca să am succese.

M-am gândit atât de mult
să prind raţiunea
vieţii cu al ei tumult!...
Dar, iată, minunea!

Când în Templu am intrat
am primit lumina
ce prin har m-a-nviorat
spre-a-mi cunoaşte vina.

Da, în lume uneori,
celor răi li-e bine.
Aşa sunt priviţi în zori,
în zile senine.

Doamne, Tu pe culmi i-aşezi,
le dai bucurie
să-i arunci apoi, să-i pierzi
pentru veşnicie!

Când lupta inima-n piept
cu amărăciunea
prin Cuvântul înţelept
am văzut minunea.

Orice-ar fi în viaţa mea,
eu rămân cu Tine.
Tu îmi eşti a vieţii Stea
când furtuna vine.

Când mă simt fugar, stingher,
fără fast şi nume,
eu Te am pe Tine-n cer
şi în astă lume.

Eu în nimeni nu găsesc
a vieţii plăcere.
Tu-mi eşti Domnul meu ceresc
care-mi dă putere.

Carnea mea şi trupul meu
pot să mi se piardă.
Dorul după cer mereu
pentru Domnul ardă.

Domnu-i partea mea de har
şi de moştenire.
Eu m-apropii de altar
plin de fericire.

El mă cheamă şi eu vin
cu a mea povară.
El mi-i adăpost deplin,
dulcea primăvară.