Învață-ne să dăruim

Învață-ne să dăruim
Din tot ce pe nedrept avem,
Şi cât de cât măcar să împărțim
Cu cei ce poate plâng şi gem. . .

Cu-acei ce nu mai pot munci
Că brațele li-s obosite,
De ani şi trudă pe câmpii
Şi existențe necăjite. . .

Să dăm celor ce s-au jertfit
Şi-au dat şi ei la rândul lor
Din ce-au avut sau au primit,
Cu suflet binevoitor.

Învață-ne să ne-ngrijim
De cei bolnavi, neajutorați,
Cu ce-i mai bun în casa lor să fim
Şi să simțim ca nişte frați!

Să dăm fără păreri de rău,
Nu cu regret, ci cu iubire,
Ca Tine, Doamne Dumnezeu,
Cu dragoste, fără cârtire!

Să fim miloşi cum ai fost Tu,
Iubire făr' asemănare,
Zgârceniei să-i zicem "NU! "
Iar dărniciei, "Casă primitoare! "

Tu ne-ai dat tot, chiar viața Ta,
Fără s-aştepți în schimb ceva!
Te-ai dus chiar pân' la Golgota,
C-ai vrut de moarte-a ne salva!

Ne-ai dat ce-i mai de preț, Isus:
Viață, pâine, sănătate. . .
Pentru că ne-ai iubit nespus,
În nesfârşita-Ți bunătate!

Tu-ai fost şi ai rămas model
De tainică milostivire,
Şi-ai vrut să fim şi noi la fel,
Nu să trăim în amăgire!

Crezând meschin că dacă-am dat
Din tot ce-avem, o părticică,
Vom moşteni etern palat
Și din mărețul Cer poate, o bucățică. . .

Amice, la Dumnezeu raportu'-i altul,
Nu cum ai dat, c-aveai în plus. . .
Ci iată care e secretul:
Ție cât ți-a rămas,
Iar Domnului cât i-ai adus? !

Atunci când în cântarul tău
Balanța spre tine înclină,
Iar partea Domnului nu atârnă mult mai greu,
Prietene, tu nu eşti încă în lumină!

Când ție ți-a rămas puțin,
Iar Domnului i-ai dat mai mult,
Abia atunci te poți numi creştin,
Urmând adevăratul cult!

Ajută-ne, Părinte Sfânt,
Să fim măcar puțin ca Tine,
Din cât ne-ai dat pe-acest Pământ,
Să facem tuturor doar bine!

Nimic nu vom lua cu noi
Când vom pleca în veşnicie,
Doar un mormânt şi pumnii goi,
Şi-o regretată biografie. . .

Acuma la sfârşit de an,
Să facem un bilanț cinstit:
Am fost bunul Samaritean
Sau de fațadă pocăiți? ! . . .

Doamne, ajută-ne să fim
Cu cei în lipsă simțitori,
Crezând că Ție-Ți dăruim
Şi vom avea în Cer comori!

Învață-ne că judecata,
Nu forma noastră-o biruieşte,
Ci dragostea nemăsurată
Şi mila-Ți ce ne mântuieşte!