Întunecarea

Șiroaie neoprite de lacrimi, mai fierbinți
mai grele și amare vărsăm ca niciodată
căci lespezi de durere și munți de suferinți
zdrobesc al nostru suflet bucată cu bucată.

Vin una după alta mereu mai negre știri,
vin una după alta mereu dureri mai grele,
și ceas cu ceas ne piere lumina din priviri
și pas cu pas ne pierdem puterile sub ele.

Pe tot întinsul zării cântarea a-ncetat
s-aude numai plânsul mai tainic sau mai tare
cu mâinile lăsate și capul aplecat
privește ca-ntr-o rană în suflet fiecare.

Ieri cât de minunată și dulce răsuna
frumoasa Ta cântare pe-ntinderea senină,
azi curge numai sânge și plâns din rana grea
iar cupa suferinții-i departe de-a fi plină.

Ca peste-o vie scumpă când floarea leagă rod
s-a năpustit furtuna pe scumpa Ta Lucrare
și-acum privește Doamne cum macină și rod
să-ntindă pustiirea, puteri nimicitoare.

Frumoșii stâlpi căzură legați și duși pe rând,
frumoasele mlădițe zac rupte și zdrobite
și-acum privește Doamne cum pribegim plângînd
prin jalea și pustiul ruinelor iubite...

Zac harfele uitate alături pe pământ
noi unii lângă alții stăm muți în grea tăcere
frumoaselor speranțe săpatu-le-am mormânt
și-i moartă parcă iarăși credința-n vreo-nviere.