Între voință și abandon

Doamne, in poezia mea,
Incerc sa Te slavesc, incerc sa-Ti pot canta,
Dar oare pot descrie in cuvinte, ceea ce simt, ceea ce esti, Parinte?
Si oare, te cunosc cu adevarat?



Te rog sa-mi ierti umilul gand natang
Atunci cand, in mintea mea se strang si indoieli,
Si intrebari ce vor sa scuze, comportamentul meu
Ce nu-nceteaza sa m-acuze.



De ce insist sa neg ceea ce vad si cred?
Merit sa cer in schimb iubire, cand ceea ce ofer e rastignire?
Caci fapta mea te rastigneste iar si iar...
Si pentru mine, simt, cum trece timpul in zadar.



"Maine ma voi schimba", imi spun
Si-n gand incerc s-adun, idei ce vor sa ma ridice,
Si imi promit ca nu voi fi acelasi...
Dar... ziua de maine ma gaseste tot departe de Tine.



Atunci constiinta, spre mine, un deget incearca sa ridice
pentru a ma acuza, a cata oara...
Iar eu ce fac? O imbat a mia oara cu gandul ca,
Este normal, este firesc...
Si bratele incrucisate iar raman, in semn de abandon...



Mustrarile de constiinta?
Le pun sare pentru-a le conserva
Crezand ca, asa, intr-o zi
I-ti voi arata ca m-am luptat...

... Luptat lupta cea buna? ?

O, Doamne, cat timp imi vei mai rabda
Dobitocia unei fiinte ce nobila se vrea?
Te rog, ajutama, si trezeste in mine tot ceea ce candva ai pus...
... ajutama sa pot spune;"Intradevar am luptat pentru

calea ce merge sus... "



de Veronica Pal - 13 ianuarie 2008