Într-o zi pe ulicioară

Într-o zi... pe-o ulicioară,
Din mai multe-a vieții mele,
Unele ce-au fost ușoare,
Altele puțin mai grele,
Întâlnit-am gustul care,
Era el atât de-amar,
Și în fața mea-nălțase,
El din lacrimi un hotar.

Era gustul ce pe mine,
Să pășesc... nu mă lăsa,
Era cel ce mult prea multă,
Suferință-mi aducea,
Întristări fără cuvinte,
Ne-nțelese ce erau,
Când atunci pe-al vieții cale,
Toate-n față îmi stăteau.

Dar de undeva din zare,
Doi ochi blânzi miloși priveau,
Ei a mea ființă slabă,
Pe-acest drum o urmăreau,
Mă priveau în suferință,
Dar atunci nu-nțelegeam,
Că nu eu a mele lacrimi,
De pe față le ștergeam.

Erau ochii ce pe mine,
Mă treceau de-orice furtună,
Când pe calea vieții mele,
Îmi doream doar vreme bună,
Erau cei ce-ntotdeauna,
Drumul meu l-au netezit,
Dar a lor grijă vre-o dată,
Ooo... eu nu am prețuit.

Ei vedeau ce-mi venea-n față,
De se ridica vre-un val,
Erau cei care pe mine,
Mă duceau mereu la mal,
De-mi veneau vrăjmași în cale,
Scutul meu ei deveneau,
Ca să nu mă pierd în lupta,
Ce-mpotriva mea porneau.

Ei mi-au fost mereu alături,
Ei și astăzi mă privesc,
De-al meu pas... de-a mea privire,
Zi și noapte se-ngrijesc,
Căci sunt ochii Celui care,
Este-n ceruri Împărat,
Ochii Celui plin de milă,
Care m-a răscumpărat.

Mă trezesc în zori de ziuă,
Mă adorm în toi de noapte,
Acei ochi ce-ntotdeauna,
Nu mă las... îmi sunt aproape,
Ei îmi luminează calea,
Ei sunt cei care mereu,
Mă conduc din rătăcire,
La un drum spre Dumnezeu.