Într-o zi după un munte

Într-o zi... după un munte,
Pe o vale lung întinsă,
Într-o casă mai micuță,
Ce avea lumina stinsă,
Un bătrân și-o bătrânică,
Ce stăteau îngenuncheați,
Vărsau lacrimi... să se-ntoarcă,
Cel de care-au fost uitați.

Bătrânica-ndurerată,
Dintr-o inimă de mamă,
Plină de adânci suspine,
A-nceput din nou să geamă,
Căci o grea amărăciune,
Și un dor în piept i-ardea,
După fiul său ce lumea,
El mereu o hoinărea.

Ea striga către Acela,
Care să-l întoarcă poate,
Din al vieții drum ce astăzi,
Îl ducea pe el la moarte,
Nopți întregi în mijlocire,
Pentru fiul său statea,
El să fie lângă Domnul,
Asta mult ea își dorea.

Vărsa lacrimi după lacrimi,
Și batrânu-ndurerat,
Avea ochii înspre poartă,
Și un chip prea întristat,
El vroia ca să îl vadă,
Pe-al său fiu din nou acasă,
Ca să stea toți împreună,
Bucuroși l-aceiași masă.

Își doreau ca să se-ntoarcă,
Dintr-o lume-atât de rea,
Pentru el și bătrânica,
Și bătrânul mijlocea,
Ei nu oboseau vre-o dată,
Mijlocind în rugaciune,
Căci știau... doar Domnul poate,
Ca să facă o minune.

După multă vreme-n care,
Ei erau de neclintit,
Dintr-o dată o bătaie,
L-a lor ușă s-auzit,
După multă așteptare,
Fiul care a plecat,
S-a întors din nou acasă,
Unde-a fost el așteptat.

A intrat și își zărise,
El părinți-nlăcrimați,
Cei care de-a lui plecare,
Ei au fost greu apăsați,
Și de-odată apăsarea,
Și-ntristare-au dispărut,
Căci acasă se-ntorsese,
Fiul ce a fost pierdut.

Bătrânica și bătrânul,
Dar și fiul lor cântau,
Pe Acel ce le dăduse,
Biruință-l lăudau,
Au rămas în slujba Celui,
Ce pe ei i-a ascultat,
Pentru fiul lor în rugă,
Batrâneii au strigat.

Au fost plini ei de credință,
Că din ceruri va lucra,
Cel ce le-aduse-se-acasă,
Fiul dintr-o lume rea,
Au știut... și azi lucrează,
Dumnezeu... cum a lucrat,
Căci El este numai unul,
Ce rămâne neschimbat.

Plini de-o mare bucurie,
L-au slujit pân-la sfârșit,
Pe Mesia... Salvatorul,
Cel care i-a mântuit,
Cel care și azi ascultă,
Rugaciunea ce-i strigată,
Dintr-o inimă aleasă,
Sinceră dar și curată.