Intoarcerea lui Saul

Devieri de la Credinţă, se, insinuează sumbre,
Care dau religii noi, ca fantome printre umbre.
Toate acestea-mping pe unii, prin sisteme să se-ncurce,
Pentru-a neglija cu totul, Jertfa Sfântă de la cruce.
Solul Vieţii, pentru ei, îl primesc răstălmăcindu-L,
De păcat nu-s rupţi cu totul; îl păstrează, îndoindu-l.
Crezul multor credincioşi, lasă semne de-ndoială,
Iar să pară mai cucernici, cârpăcesc şi dau spoială.

Unul, dintre-aceşia, ce sufla cu puteri necruţătoare,
Căutând după creştini ca să-i pună sub zăvoare,
Era Saul – un om cu vază, ucenic de, Gamaliel –
Insuflând cu multă ură, înspre Calea lui Goel.
În Credinţa aceasta nouă, ignorant şi bun profan,
El privise, fără milă, când a fost ucis Ştefan.
Când călăii aruncau, pietre-n el ca să-l omoare,
Saul le ţinea ţinuta, pusă jos, lângă picioare.
Când aceştia nu voiau de Cristos să-l mai audă,
Saul le-ntărea moralul ca-n bătaie să-l ucidă.

Dar, într-o zi, către Damasc, el pornise curajos
Poate, poate prinde iarăşi, ucenici de-ai lui Cristos,
Din acei ce-s acuzaţi că nu-l au şi pe Cezarul,
Dar susţin că au un Domn, ce le-mparte-n toate Harul.
Aceştia, tulburau poporul, învăţându-l datini noi,
Simulând o teamă sfântă pentru ziua de apoi.
Ei sunt oameni care-au stat toţi în Duhul Sfânt uniţi,
Şi-au primit din El putere să rămână neclintiţi.
De aceea şi la moarte merg cântând în pas voios,
Lăudând pe Domnul lor, care spun că e Cristos.

Când, deodată, o lumină ce venea din zări cereşti,
“Saule” – i-a zis de sus – “tu de ce Mă prigoneşti?
Nu ai vrea să vii la Mine să-ţi asigur mântuirea?
Eu fiindu-ţi, singur Jertfa, ce-ţi oferă nemurirea.
Pentru Lege ai tu râvnă, dar pe Mine nu Mă ai,
Ori aceasta nu te-ajută ca să fii cu sfiţi-n Rai.
Eu sunt Calea ce-o urăşti prigonind surori şi fraţi,
Însoţindu-te cu-aceia care-i văd ca necuraţi.
Dând în ei, loveşti în Mine, cu baros de fariseu,
Dovedind, în felu-acesta, că faci jocul Celui Rău.

Nu doresc, ca spre Damasc, după alţii tu s-alergi,
De la sfinţii lui Isus doar greşeli să le culegi,
Ci prefer să ştiu că-n cale, Însuşi Domnul ţi-a vorbit,
Când de patimi şi de ură tu erai pe drum orbit.
Sigur, nu ai fost s-ajungi niciodată fariseu,
Dar creştin de form-ai fost, ignorând pe Dumnezeu?
Poate zici că eşti cuminte şi un demn religios,
Dar slăveşti pe Dumnezeu într-un duh elogios?
Poate nu eşti ca şi Saul ce sufla necruţător,
Dar de fraţi şi de păstor, eşti tu bun, ascultător?
Poate nu eşti ca Samson sau din neamuri o Dalilă,
Dar când alţi-s orbi în jur, eşti tu bun şi plin de milă?

Noi desigur, nu L-am dat pe Isus ca fariseii,
Lui Pilat să-L răstignească, potolind cu El ateii,
Dar atunci când ochii noştri, “mici” păcate nu mai văd,
În biserici este jale slobozind în jur prăpăd.
Dacă nu-L iubim pe Domnul fiind reci sau chiar călâi,
El ne poate pune-n clocot pentru dragostea dintâi.
Să-L rugăm cu insistenţă, El, ne iasă înainte,
Ca iubirea, din Iubire, să ne fie, iar, fierbinte.
Şi de-atunci, noi vom putea, să oprim curente sumbre,
Să nu dea-n lăstari,erezii, ca fantoma printre umbre.
Amin