Întoarce-te și vezi de unde ai căzut

Aș vrea să-ți spun ceva de dorul ce, poate, te mai încearcă uneori,
Despre chemarea cea cerească, despre amintirea unei tainice comori...
Aș vrea să-ți amintesc de legământul ce L-ai făcut cu Dumnezeu,
Că-I vei sluji o viață-ntreagă, făcând din El Stăpânul sufletului tău.

Privind spre zări de dimineață, zideai în taină sfânt altar,
Timpul... parcă-ți era atunci prieten... nu cunoșteai niciun hotar.
Râvna ce-o aveai în suflet s-alergi la casa Domnului,
N-aveai o altă bucurie decât să stai cu aleșii Lui.

În orice loc și-n orice vreme purtai Cuvântul Sfânt la piept,
Îți era sursă de viață, îți era sfatul înțelept...
Un cânt ți-era mereu pe buze și-l îngânai spre Slava Lui,
Din zi în zi creșteai în cunoștință, prin revărsarea Duhului.

Altarul tău se înălța în casă și cei din jur vedeau că te-ai schimbat,
Iar tu slăveai din ce în ce mai mult pe Domnul și harul Lui cel minunat...
Credeai atunci și-n sfântă vindecare, credința ta era de neclintit,
Iubirea îți era desăvârșită... nimic din lume nu te-ar fi biruit.

Ai alergat la cei bolnavi odată... i-ai cercetat la patul lor,
Ai fost un sprijin pentru unii, la cei mai mulți săreai în ajutor.
Ai fost la cei săraci și le-ai întins o mână, din ce-ai avut ai dat și tu,
Nu te opreai în a face bine... tu nu știai a spune „nu”.
*
Ce s-a întâmplat, că astăzi nu mai ești asemeni?
Purtat ești parcă de visări...
Când te-ai oprit din alergare?
Cum ai pierdut a cerului comori?
Cum ți-a ajuns credința frântă?
În care loc te-ai poticnit?
Plăcută a fost a ta purtare sfântă...
Cum s-a întâmplat c-ai ațipit?
*
Izvorul e aici și încă curge... ajunge doar să vrei din nou.
O, de-ar putea urechea ta s-audă al rechemării sfânt ecou!
Dacă ai înțelege cu câtă dragoste te-așteaptă ca să vii,
Să-I stai la piept ca altădată, sub mângâierile iubirii...

Dacă te-ai duce iar, în prag de seară, în colț de geam, afară să privești...
Spre orizont... spre auroră... credința iarăși să-ți zidești.
Să stai de vorbă ca odinioară cu Cel ce, odat’, ți-a fost prieten bun —
Te-așteaptă ceru-ntreg cu noi decizii și hotărâri-ncepând de-acum.

Orice dovezi de apărare la crucea Lui chiar azi să prăbușești,
Să ceri putere peste orice piedici — cu biruință să pășești.
Să-L chemi din nou cu pasiune, cum L-ai chemat întâia oară,
Să simți din nou cum Slava Lui peste ființa-ți rece se coboară...

Mai este apă în izvorul îndurării, mai sunt merinde la altar.
De-ai vrea să vii din nou prin pocăință,
De-ai vrea să-ntinzi din nou o mână prin credință,
De-ai vrea să-I simți din nou mărețul har?

Mlădițele ce ți-au crescut în fiere, cu mare grijă le-ar îndepărta,
Ar curăța cu-așa o gingașă simțire, fără s-adâncească rana ta.
Și te-ar săpa la rădăcină, sevă aleasă acolo ar strecura,
Ca să dai rod doar pentru veșnicie — și împreună vă veți bucura.

Dar nu doar pentru sfântă răsplătire, ce-ai putea odată să primești,
Ci ca să-nveți ce-nseamnă adevărata Lui jertfire — și-așa să poți și tu să te jertfești.
Ai fost, odat’, sensibil în iubire și-ai alinat dureri ce te-au străpuns —
Cum, astăzi, treci pe lângă ele? Cum oare nepăsarea te-a pătruns?

O, dacă ai veni să pui și tu o piatră în ceea ce zidește Dumnezeu,
De-ai pune suflet, dragoste în toate — găsi-vei îndurare-n dreptul tău...
Și-n casa ta izvor de binecuvântare, de pace și de har divin —
Prezența-I binevoitoare în încercarea ta ți-ar fi alin.

Întoarce-te o clipă înapoi... adu-ți aminte de unde-ai căzut,
Te pocăiește azi și te întoarce... la faptele ce-ntâia oară le-ai făcut.
Ca nu cumva Cel ce are puterea, lumina să o ia din fața ta,
Să nu deosebești stânga de dreapta — și-n întuneric să rămâi de-a pururea...