Întâlnit-am azi o vreme

Întâlnit-am azi o vreme, care-i parcă făr' sfârșit,
Vremea care mă desparte, de Isus... de infinit,
Văd cum cele trecătoare, stau mereu în fața mea,
Să-mi oprească alergarea, ce mi-a fost atât de grea.

Stau azi multe umbre pline, de durere... gust amar,
Ce ridică între mine și Cel sfant... înalt hotar,
Ca să trec de el... putere, nu mai am căci sunt zdrobit,
Umbrele ce-s ridicate, sufletul mi-au obosit.

Aud șoaptele-ncercării, suferință ce-au adus,
Azi mi-au aplecat privirea, chiar când eu priveam în sus,
Văd pământul cu-a lui roade, stă întins în fața mea,
De privesc în depărtare, capăt parcă n-ar avea.

Vuietul strigat în noapte, și în zi l-aud mereu,
Inima-mi îndepărtează, sângerând de dorul greu,
Simt că-mi este-așa departe, doar mocnind într-un ascuns,
Fără ca să se audă, plânsul ei după Isus

Parcă-i ultima bătaie, fiecare care vine,
Căci îi este doar în jale, în adancile suspine,
Este-o inimă înfrântă, în razboiul ce-i pierdut,
Nu a fost a ei dorință, nu e visul de ea vrut.

Stă pe-o margine de vale, a mea inimă-ntristată,
Căci în fată este-o cale, ce-a lăsat-o-n urm-odată,
Este calea care duce-n umbra morții azi mereu,
Sufletele ratacite, printre ele-acum... . . și eu

Chiar de-i este-a ei dorință, să mai ceară ajutor,
Are aripile-nfrânte, căci de multe ori în zbor,
Doar săgeți înveninate, au fost aruncate-n ea,
Ce-au lăsat doar răni ce astăzi, casă au... inima mea

Să le vindec eu vre-o dată, n-aș putea... Vindecător,
Este Cel ce este-n ceruri, și eu azi nu urc... cobor,
Într-o vale unde Domnul, m-a lăsat să fiu uitat,
Într-o vale unde glasul, parcă-i mut... nu-i ascultat.

Și eu azi îl fac să tacă, glasul ce nu-i auzit,
Care în a lui strigare, un adânc el a trezit,
Ce l-a dus într-o tăcere, ce-i de nimeni auzită,
Într-o vreme-ntunecată-n viața mea ce-i răsărită.