Inimă...

Împietrită, bate rar în partea stângă,
a uitat ce-nseamnă joc şi veselie,
bocitoare negre vin acum s-o plângă,
o îngroapă norii, o atrag sub glie.

Arsă înăuntru, şubredă la poartă,
rău înţepenită, strânsă de un lacăt,
mai zâmbeşte acru, acuzând spre soartă,
îşi încruntă fruntea, mormăind în treacăt.

Se aruncă-n crunte, veşnice siberii,
în uitări pe care nu le strigi pe nume,
tristele iluzii, multele mizerii,
o golesc de viaţă, o desprind din lume.

Frigul nepăsării drumul i-l aşterne,
fluturi şi emoţii i-au murit în pântec,
noaptea îşi aşterne zările eterne,
moare orice licăr, piere orice cântec.

Astfel nu-i mai pasă de aşa primejdii,
s-a predat durerii pe o pantă-abruptă –
inimă, alege braţele nădejdii,
ieşi din valul morţii, smulge-te şi luptă!