În ziua în care am părăsit Egiptul

Secătuit de simțuri, de zile și dorințe,
Sunt asuprit de ostașii unui rege rău.
Mă-mpiedic, cad lovind pământul,
Dar iarăși mă ridic ca să lucrez din nou.

Sătul de vorbe goale... pedepse fără cuget...
Și ură revărsată pe prinșii de război,
Îndatoriri și lanțuri mă trag tot înainte,
Cuprins în cursa vieții, nu pot să dau ’napoi.

Deși-s rănit în duh și nu-mi mai simt rărunchii,
Iar conștiința mi-o aud din ce în ce mai greu...
Eu tot alerg s-adun un braț de paie toată ziua,
Nu mă încumet să mai strig spre Dumnezeu...

Cântarea mea de laudă e moartă...
În jurul meu copiii sunt loviți...
S-a stins o ultimă scânteie pe altare,
Nici urmă de profeți sau sfinți...

Mă-ntreb ce fac aici, de ce mai am în mână lutul?
De ce-l frământ așa, de parcă nu aș ști:
Oricât de bine îmi iese cărămida,
Ea nu va moșteni cu mine-n veșnicii.

De ce n-am părăsit de tot Egiptul,
Când, cu iubire, am fost chemat?
Mi-a fost așa de frică de pustie,
De valul mării când s-a ridicat...

Ah, m-am temut că-mi va fi sete
Și n-am crezut că-n stâncă poate fi izvor,
Și mi-a fost teamă în ceea ce privește trupul...
N-am înțeles că-n suflet stau ascunse rănile ce dor...


---

Aștept să te desprinzi de toate acestea
Ce îți consumă ființa în fiecare zi.
Aștept să lași în urmă cărămida,
Părtaș lui Faraon să nu mai fii...

Eu ți-am promis o nouă cale,
O țară ce sfârșește-n veșnicii,
Cu noi trăiri mult prea înalte,
Pe care nu le poți închipui.

Nu vezi cum mâna Mea, prin marea lumii, drum îți face?
Nu te uita la valul ce s-a ridicat —
El doar s-a dat din calea ta într-o parte,
Să calci cu-ncredere, ca pe uscat.

Nu asculta de vuietul de valuri —
Nu pot să le opresc Eu, Cel ce le-am creat?
Tu doar înaintează înspre Țară,
Căci inima de ceruri ți-am legat.

Nu te uita ’napoi la hrana pieritoare —
Îți poruncesc să nu mai stai o clipă în Egipt!
Să-l părăsești, chiar dacă-i secetă-n pustie —
Promisiunea Mea e gata de-mplinit.

Ți-am pus în suflet un izvor de viață,
Să nu te-adapi din apele de jos;
Ți-am dat deja, de-acum, Împărăția —
În tine va locui de-acum Hristos.

De azi ești fiu, ți-am ridicat sclavia,
Povara am purtat-o-n locul tău.
Doar prin credință vei primi neprihănirea,
Dar s-o păstrezi, s-o prețuiești, să n-ajungi rob din nou...


---

Ce mare har să pot primi pe Domnul,
După ce-am fost o slugă în Egipt...
Te-am renegat și n-am crezut că visul
Salvării mele fost-a împlinit...

Mult înainte de-a fi lumea,
El ne-a ales, dar noi am refuzat mereu...
Ce mare-i dragostea, mila, răbdarea
Cu care ne așteaptă Dumnezeu...


---