În vechime omul

În vechime omul putea să trăiască
Doar cu mana sfântă şi dumnezeească,
Deseori vedem cum poporul sfânt
Patruzeci de zile postea pe pământ.

Nu mânca nimica,nici apă nu bea,
Ci cu Domnu-ntr-una el convieţuia,
Petrecea în taină mult timp plin de har
Şi în rugăciune el nu stătea rar.

Ci ades’ se ruga-n orice-mprejurare,
Cerea călăuzire-n orice încercare
Şi vedem cum Domnul ades’ însoţea
Cu minuni şi semne toată lucrarea sa.

Omul nu trăieşte numai cu mâncare,
Ci cu orice Cuvânt,ce Domnul îl are
Pentru fiecare,din cei ce doresc
Să asculte voia Tatălui ceresc.

Care stăruiesc în post şi rugăciune,
Păstrându-se ne-ntinaţi de ce este-n lume,
Pentru toţi aceştia Domnul a păstrat
Binecuvântare şi un rod bogat.

Astăzi însă omul trăieşte-n belşug,
Nu se mai înhamă la astfel de jug,
De aceea slujba-i fără de putere,
Căci lucrează doar dup-a sa plăcere.

Şi nu se mai fac minuni ca-n vechime,
Ici şi colo apar puţine fărâme,
Nu mai ai curaj să poţi înfrunta
Pe cel ce lucrează după pofta sa.

Poţi să spui tu oare mai marelui tău
Că ce face el este foarte rău?
Ai avea curajul să propovăduieşti
Orişice apoi tu ai să păţeşti?

Se mai fac minuni prin a ta lucrare?
Mai învie morţi?,mai seacă o Mare?
Domnul e acelaşi şi El poate da
Putere-n lucrarea orişicăruia.

Să-L căutăm pe Domnul în post şi rugăciune,
Să căutăm sfinţirea,orişice ar spune
Cei din jurul nostru şi cei păcătoşi,
Domnul e acelaşi, să nu fim lenoşi.

Căci numai aşa te poţi bucura
De slujba ce-o faci pentru slava Sa
Şi numai aşa Domnu-ar însoţi,
Cu minuni şi semne,lucrarea-ţi zi de zi.